Arhive etichetă: Aristotel

Filosofia greacă (I)

Grecii au fost cei dintâi care s-au detaşat de credinţele religioase tradiţionale pentru a cugeta în mod raţional asupra lumii, asupra fenomenelor şi cauzelor lor. Aşa încât ei au fost creatorii atât ai ştiinţelor, cât şi ai filosofiei.

Continuă citirea →

Istoria medicinei moderne

Medicina moderna isi are originea la inceputul secolului al IV-lea i.Hr., cand medicul grec Hipocrat a fundamentat diagnosticul medical bazat pe experienta si observatie. Inca din antichitate, el a fost considerat „parintele medicinei„.

Nascut in insula Kos, fiu de medic la randul sau, Hipocrat a predat medicina la o scoala locala, calatorind si tinand prelegeri de medicina in toata Grecia continentala. Corpusul hipocratic, o serie de tratate consacratepracticii si cercetarii medicale, a fost scris partial de Hipocrat, fiind folosit pana in secolul al XIX-lea ca manual de catre studentii la medicina.

Pornind de la premisa ca orice boala sau suferinta are cauze naturale, Hipocrat a respins ideea potrivit careia imbolnavirea unei persoane reprezinta razbunarea zeilor. In ceea ce priveste diagnosticarea, Hipocrat era incomparabil. Nu se folosea de termometre sau stetoscoape, insa simtul logicii si observatiei il ajutau sa determine cauzele unei boli si sa anticipeze evolutia acesteia intr-un mod eficient.

Desi Juramantul lui Hipocrat probabil ca nu a fost scris de el, ci doar numit astfel in onoarea lui, a stat la baza eticii medicale timp de peste doua milenii si poate fi considerat drept o mostenire a principiilor acestuia.

Dupa Hipocrat, medicina a progresat mai inatai prin cercetarea biologica realizata de Aristotel, apoi, in secolul al II-lea d.Hr, prin studiile de anatomie ale medicului grec Galenus din Pergam, ce profesa in Roma si care a pus bazele fiziologiei experimentale.

Invataturile lui Hipocrat, Aristotel si Galenus au dominat lumea medicala de-a lungul evului mediu, pana in perioada Renasterii. Doctorii nu au inceput sa disece si sa examineze in mod riguros cadavre decat in secolul al XVI-lea, revolutionand stiinta medicala si facand posibila folosirea unor tehnici chirurgicale precise. Acest moment de cotitura este marcat de o serie de carti cunoscute sub denumirea generala De humani corporis fabrica, apartinand anatomistului flamand Andreas Vesalius; in general, se considera ca aceasta lucrare sta la baza chirurgiei moderne.

Testamentul lui Aristotel

ARISTOTEL

– decedat la Chalcis în 322 î.Hr.

– ultima dorinţă: soţia sa să se recăsătorească, însă nu sub nivelul ei social

Aristotel

Acest filosof şi logian grec, ale cărui teorii ştiinţifice au dominat filosofia occidentală vreme de 15 secole, a murit la vârsta de 62 de ani, mai bine situat financiar decât mentorul său, Platon. Însă Aristotel se căsătorise cu fiica unui rege şi fusese profesorul fiului unui alt rege, al viitorului Alexandru Macedon.

Născut în 384 î.Hr. ca fiu al unui medic de la curtea lui Amintas III, regele Macedoniei şi bunicul lui Alexandru, Aristotel a învăţat medicina şi biologia de la tatăl său. După moartea acestuia, tânărul de 17 ani a fost trimis la şcoală la Academia lui Platon, unde pe parcursul următorilor 20 de ani s-a implicat în dialoguri energice.

S-a căsatorit de două ori, prima sa soţie, Pitia, fiind bogata fiică adoptată a regelui Macedoniei. Ferit de probleme materiale, el a trăit mulţi ani in Pella, capitala Macedoniei, educându-l pe Alexandru, pe atunci în vârstă de 13 ani. Ulterior, cei doi prieteni vor avea divergenţe de natură politică şi ideologică.

După moartea lui Alexandru, în anul 323 î.Hr., Macedonia a fost cuprinsă de o anarhie civilă, iar Aristotel a fost acuzat pe nedrept de împietate. El s-a exilat în Chalcis, la nord de Atena, unde a murit în 322 î.Hr. din cauza unei afecţiuni necunoscute.

Testamentul său prevede ca trei prieteni să devină executorii averii sale, până când elevul său cel mai apreciat, Nicanor, ajungea la vârsta la care se putea ocupa de aceste chestiuni. El a cerut ca Nicanor să se căsătorească cu fiica lui, Pitia (botezată astfel după mama ei), când fata împlinea 18 ani (vârsta ideală la care să se căsătorească o femeie, în viziunea lui Aristotel). El a cerut, de asemenea, ca cei doi să se ocupe de educaţia fiului său, Nicomachus, pe care îl avea cu cea de-a doua soţie, Herpyllis, în viaţă în momeentul morţii lui.

Purtându-i o dragoste profundă lui Herpyllis, Aristotel a fost foarte generos cu ea, „în semn de recunoaştere a afecţiunii constante pe care mi-a arătat-o”. Pentru a o cruţa de o bătrâneţe singuratică şi nesigură, testamentul îi permitea acesteia să se recăsătorească, deşi executorii trebuiau să se asigure că nu-i va defăima numele lui Aristotel, căsătorinddu-se cu un bărbat sub rangul ei. El îşi dorea ca ea să-şi aleagă un bărbat de acelaşi nivel financiar şi intelectual cu el. Ea a primit 100 de monede de argint şi serviciul pe viaţă a trei sclavi, pe lângă sclavul pe care îl deţinea deja.

Herpyllis – cu sau fără soţ  nou – putea, dacă dorea, să locuiască în casa lor din Chalcis. Sau se putea retrage în casa părintească  a lui Aristotel din Stagirus, Macedonia, în care acesta se născuse şi pe care o moştenise de la tatăl său. Indiferent de casa aleasă, executorii averii trebuiau să o mbileze întocmai dorinţelor ei.

O parte considerabilă a testamentului se referă la problema sclaviei. În vremea lui Aristotel, atitudinea militară se modificase de la uciderea prizonierilor de război la vinderea lor ca scavi. Aristotel cerea ca urmaşii din prima generaţie a sclavilor săi să-i servească cu credinţă pe proprii lui moştenitori; în schimb, aceştia puteau elibera un sclav al cărui serviciu demn de laudă merita eliberarea.

Testamentul marelui filosof se încheia cu un aspect important. Amintindu-şi de prima sa soţie, care murise devreme pe parcursul unei căsătorii fericite, el a cerut: „Oriunde mă vor îngropa, acolo să fie aşezate şi osemintele Pitiei, potrivit propriei sale dorinţe”.

sursa: Charles Panati – Cartea sfârşiturilor