Arhive etichetă: arhitectura

O istorie a cariatidelor

Cariatide – în sens propriu, femei din regiunea şi din cetatea Caria din Laconia, din apropierea hotarelor Arcadiei, unde se înălţa un cunoscut templu al Artemisei. În arhitectură, cu acest nume sunt indicate figurile feminine care servesc drept sprijin pentru grinzile orizontale, arhitrave, frize şi cornişe, înlocuind coloanele sau pilaştrii.

Continuă citirea →

Catedrala din Amiens

Cadrul înconjurător Oraşul Amiens în nordul Franţei (Picardia), străbătut de fluviul Somme. Catedrala domină mica localitate din sec. XIII, iar în prezent are ca pandant turnul înalt al unei construcţii adminstrative moderne din partea estică a oraşului.

Autori, iniţiatori Arhitecţii Robert de Luzarches (? – c. 1223), Thomas de Cormont (? – 1228) şi fiul său Renaud Cormont (? – 1288). Portretele şi numele acestora au fost incrustate pe o placă de marmură albă în incinta catedralei.

Istoric Catedrala din Amiens, cu suprafaţa sa de 7.700 metri pătraţi, este cea mai mare din Franţa; ea putea adăposti în sec. XIII populaţia intregului orăşel, care avea cca 10.000 de locuitori. Clerul, negustorimea şi breslele de meseriaşi doreau să ridice în micile lor orăşele construcţii monumentale de cult rivalizând cu cele din marile oraşe. Aşa se explică faptul că cele mai mari şi faimoase catedrale franceze se găsesc în localităţi mai mici din jurul Parisului (Chartres, Reims, Amiens). Aportul hotărâtor l-au avut meşterii constructori, pietrarii, zidarii, precum şi arhitecţii care, de multe ori, lucrau împreună cu aceştia în cariere şi pe marile şantiere.

Continuă citirea →

Templele rupestre de la Abu-Simbel

Cadrul înconjurător – malul stâng al Nilului lângă localitatea Abu-Simbel, situată în sudul Egiptului; în prezent, pe înălţimile ce înconjoară lacul de acumulare format de barajul de acumulare de la Assuan.

Autori, iniţiatori – Construite din porunca faraonului Ramses II (1304-1326), prin munca miilor de robi negri, luaţi prizonieri în incursiunile din Nubia şi Etiopia, monumentele de la Abu-Simbel sunt primele temple egiptene de cult regal edificate pentru a simboliza reînnoirea perpetuă a divinizării faraonului în concordanţă cu ciclul solar, separându-le astfel de orice idee funerară, caracteristică monumentelor anterioare.

Istoric – Spre sfârşitul Regatului Nou, în timpul dinastiei a XIX (1320-1200 î.Hr.), războaiele încununate de succes au permis acumularea unor mari bogăţii şi a unui număr mare de sclavi, dând posibilitatea reluării construcţiei templelor uriaşe în zona muntoasă mai ferită a văii Nilului. Ramses II şi-a înălţat templul funerar la Theba, urmând ca expresia deplinei sale puteri divine şi politice să se manifeste în cosntrucţia celor două temple de la Abu-Simbel. Păstrate aproape intacte timp de peste 3000 de ani, în 1968-1969, odată cu începerea lucrărilor barajului de la Assuan, au fost tăiate în stâncă, transportate şi reconstituite la un nivel cu 65 de metri mai sus.

Structură, stil – Intrarea în masivul stâncos, în care a fost săpat templul cel mare, era străjuită de patru statui colosale de aceleaşi proporţii (20 de metri înălţime), reprezentând pe Ramses II alături de zeii primordiali Ptah, Amon-Re şi Re-Harakti. În prima sală rupestră se găseau două rânduri de câte patru stâlpi, pe care erau adosate statui ale faraonului; din aceasta se ajungea într-o sală mai mică cu patru coloane şi apoi în sanctuarul cu sculpturi reprezentând de asemenea pe faraon şi cele trei zeităţi tradiţionale. Pereţii erau împodobiţi cu diverse reliefuri, reprezentând scene de luptă din bătălia de la Kadech. La câţiva zeci de metri de templul cel mare se afla intrarea în cel de al doilea templu rupestru cu două săli de dimensiuni mai mici, închinat zeiţei Hathor şi reginei Nefertari.

Opera din Sydney

Cadrul înconjurător – fosta plajă a portului Sydney de pe promontoriul Bennelong, care pătrunde în apele Golfului Botany Bay. Denumirea de Bennelong provine de la numele unui tânăr aborigen, erou australian.

Autori – Proiectul Operei din Sydney a fost conceput de arhitectul danez Jorn Utzon, în colaborare cu inginerul englez de origine daneză Sir Ove (Nyquist) Arup. Clădirea a fost realizată sub conducerea arhitecţilor australieni E. H. Farmer, P. Hall, D. S. Littlemore  şi L. Lodd.

Istoric – Câştigător al unui concurs organizat în 1956 pentru realizarea Operei din Sydney, Utzon şi-a văzut proiectul înfăptuit abia în 1973. Noutatea soluţiei, lipsa de fonduri, dificultatea execuţiei şi o serie de modificări făcute proiectului iniţial au determinat întârzierea realizării unui proiect foarte îndrăzneţ, care demonstrează atât posibilităţile nelimitate ale betonului armat, cât şi geniul autorului.

Structură, stil – Opera din Sydney, originală lucrare de arhitectură contemporană, cuprinde un teatru de operă cu 1550 locuri, un teatru de dramă cu 550 locuri, o sală cu 500 de locuri destinată concertelor de cameră, spectacolelor de music-hall, 18 saloane diverse pentru expoziţii şi o sală de concerte cu 2700 de locuri.

Multitudinea sălilor existente cu funcţii apropiate fac din această clădire o veritabilă megastructură cultural-artistică. Văzută din exterior şi de la mare distanţă clădirea sugerează o corabie uriaşă cu pânzele ridicate.

Nenumăratele încercări efectuate pe modele nu au dat rezultatele dorite din punct de vedere constructiv, dar în final Utzon a găsit soluţia optimă.

Obiect al multor controverse şi critici privind discordanţa dintre formele exterioare surprinzătoare şi funcţiile spaţiului interior, construcţia Operei din Sydney constituie o impresionantă creaţie arhitectonică. Largile platforme pe care se înalţă pânze subţiri de beton armat, ca nişte vele umflate în bătaia vântului, conferă clădirii o calitate lirică de plutire, în deplină concordanţă cu destinaţia şi amplasamentul său.

Râmnicu Sărat, ţinut de margine (III)

Ultima şi cea mai semnificativă influenţă se datorează domnitorului Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu. Domnul valah a găsit de cuviinţă să consolideze graniţa nord-estică a Ţării Româneşti prin monumente de arhitectură menite să înfrunte veacurile. La sfârşitul secolului al XVII-lea, în plină epocă creatoare, domnul Ţării Româneşti, aflând „loc iscusit“, cum scrie în hrisovul său din 1700, împreună cu velspătarul Mihail Cantacuzino, unchiul său, au ridicat şi înzestat o ctitorie la Rm. Sărat, a cărei construcţie a fost începută în 1697.

Casa brâncovenească de la Râmnic este compusă dintr-un edificiu central, construit în stilul neoromânesc al secolului XVII, un pridvor amplu şi ferestre cu chenare largi, care sfârşesc în arc trilobat. Plastica faţadei aminteşte de stilul renascentist, la parter se deschid ferestre în plin centru, iar etajul are ferestre drepte. În sala mare, bolţile arcuite au ca punct central
de sprijin statui din piatra, printre care şi celebra piesă „Samson şi leul“, aflată în prezent la Palatul Mogoşoaia.

Complexul brâncovenesc de la Râmnicu Sărat stă mărturie unor vremuri înfloritoare din istoria poporului român, dar şi rolului strategic pe care l-a avut oraşul de pe râul Râmnic.

Mănăstirea brâncovenească de la Râmnicu Sărat a fost zidită în intervalul 1691-1697 şi a avut un rol de apărare în dublu sens, militar şi spiritual. Radu vel logofăt Greceanu în a sa „Viaţă a lui Constantin Vodă Brăncoveanu“ face o radiografie exactă a rolului şi rostului ctitoriei de la Râmnicu Sărat.

„…într-acest an al optulea din domnia Măriei Sale, s-au săvârşit şi mănăstirea pe care au făcut Măria sa la târgul Râmnicului, unde se proslăveşte Adormirea Născătoarei de Dumnezeu stăpânii nostre, care iar den pajişte şi den temelie o au zidit împreună cu unchiul Măriei Sale, Mihaiu Cantacuzino vel spătar, însă mănăstire mare şi cuvioasă cu chilii de piatră şi cetate împrejur, pentru ca fiind şi un loc ca acela de este în calea oştirilor şi mai mult a tătarilor. Drept aceea Măria sa au pus nevoinţă împreună cu unchiul Măriei Sale, ce s-au zis mai sus, de o au făcut cu tărie, ce multora scăpare şi apărare să fie, cu mili întărind-o şi cu toate cum se cade împodobind-o, la sfânta şi dumnezeiasca mănăstire de la muntele Sinai o au închinat-o vecinica pomenire“.

Nicolae Iorga venea deseori la Râmnicu Sărat, doar şi pentru simplul motiv de a admira aceste capodopere, pe care marele învăţat le considera „mari amintiri, opere de artă ce nu se pot lăuda îndeajuns“. Iată cum descrie marele savant biserica brâncovenească:

„La început un strălucit pridvor. Are şase stâlpi în faţă, câte trei pe laturi. Nicăieri ei nu sunt aşa de frumoşi ca aici.Fiecare aproape îşi are forma originală, pe lângă cei cu flori, frunze, viţe suitoare, sunt alţii pe care se văd foi de dafin ori linii late ca galoanele de aur de pe vechile veştminte. Uşa se deschide într-un cadru sculptat, ca la Colţea, la Sinaia, mai mică aceasta.Iarăşi chipurile animalelor simbolice, care înfăţişează pe Evanghelişti, sfărâmate cu ciocanul, la cele patru colţuri. Inscripţia care cuprinde numele lui Mihai Cantacuzino cu al
Brâncoveanului a rămas din cauza acestuia din urmă, căci pomenirea lui Mihai, ucis ca hain, a fost osândită de turci şi Nicolae Vodă Mavrocordat a îndeplinit osânda. În ea se vede înnoire interesantă: slovele nu se înşiră în linii drepte, ci alcătuiesc arcuri ca pe un văl ce s-ar ţine cu mâna de amândouă capetele.

Pronaosul, «tinda femeilor», cuprinde chipul lui Brâncoveanu şi altele…naosul e larg şi luminos, strănile au unghiuri de exagon. O catapeteasmă de zid, zugrăvită din nou la 1806 de meşterul călugăr Isaiia din Sinai desparte de altarul foarte încăpător, care are în dreapta şi în stânga – cum nu mai aflăm aiurea – o proscomidie şi veşmântărie, destul de mari. La amândouă, duc uşi împodobite cu frumoase şi originale sculpturi în piatră“.

În anul 7208 (1700), Constantin Brâncoveanu dă un hrisov prin care închină Mănăstirea Râmnicului Sfântului Munte Sinai. Hrisovul, conceput împreună cu boierii divanţi, include două principii care, volens nolens, vor fi urmate de-a lungul timpului şi de ceilalţi domnitori, poate şi datorită crudului blestem cu care este întărit. În actul fundaţional, Constantin Vodă Brâncoveanu aruncă asupra urmaşilor săi, care nu vor respecta această închinare, următorul înfricoşător blestem: „Domnul Dumnezeu să-i judece la înfricoşata lui venire!“.

Primul principiu prevedea că Mănăstirea Râmnic se închină Muntelui Sinai, care va primi din venitul general două părţi. Cel de-al doilea, scuteşte mănăstirea râmniceană de toate dăjdiile, numeroase şi înrobitoare în acele vremuri, fiind investită totodată cu numeroase privilegii.

Istoria medievală a Râmnicului va fi influenţată în mod fundamental de acest aşezământ religios, călăuzindu-se după privilegiile şi prestigiul de care se bucura orice mănăstire domnească închinată Sfântului Munte. Fundaţiunea Brâncovenească a atras, la rândul său, numeroase danii din partea boierilor mari şi mici din zonă, dar a grăbit şi stabilirea definitivă a reperelor oraşului actual.

Decenii de-a rândul, de privilegiile domneşti acordate călugărilor, „mănăstirii nedajnice”, vor încerca să profite şi localnicii, negustori sau meşteşugari, care-şi vor stabili vadul în apropierea fundaţiunii domneşti.

Ridicarea unei ctitorii în partea răsăriteană a ţării, cu rădăcini la Sfântul Munte, va avea o influenţă covârşitoare asupra culturii şi civilizaţiei locale, un impact benefic şi la trei secole după actul de ctitorire a marelui domn valah. Este, de departe, cea mai iscusită „bătălie“ purtată aici, hotărâtoare pentru configuraţia europeană, prezentă şi viitoare a Slam Râmnicului.

*****

Sursa: Dorin Ivan – Slam Ramnic, Repere culturale şi istorice, Editura TEMPUS Bucureşti, 2003

Istoria arhitecturii

După ce s-a adăpostit în caverne naturale, omul preistoric şi-a săpat grote în calcarul moale, folosind unelte rudimentare, la început din silex, apoi din bronz. În unele zone lacustre, el a ridicat primele construcţii propriu-zise, palafitele sau colibele pe piloni, făcute din trunchiuri de copac sau ramuri groase, cioplite grosolan şi legate cu fâşii de piele.

Oamenii primitivi au inventat tehnici rudimentare de transport şi amplasare a blocurilor enorme de piatră cu care îşi construiau tumuli, menhire şi dolmene. Ştiindu-se că unele dintre blocurile de piatră depăşeau 20 metri înăţtime, concluzia care se impune este că foloseau planul inclinat şi transportul pe bile ( trunchiuri subţiri ). Unele construcţii megalitice aveau un „acoperiş”, alcătuit din dale aşezate orizontal, dar erau departe de ceea ce înseamnă o realizare arhitecturală.

Arhitectura a aparut în Egipt. În lipsa lemnului, egiptenii s-au specializat în construcţii de caramidă destinate locuinţelor şi în cele de piatră cioplită, pentru temple şi morminte care, conform religiei, erau făcute pentru a dura. Înainte de anul 1200 î.Hr., pentru că nu era folosit nici un liant, pietrele aveau fiecare faţă perfect şlefuită, pentru a se obţine o construcţie. Uneori, blocurile de piatră erau unite prin cozi de rândunică făcute dintr-un lemn tare. În ceea ce priveşte cărămizile, acestea erau unite cu mortar de lut din Nil.

Construcţiile importante erau făcute după planuri bine întocmite. La început săpau groapa pentru fundaţie şi o umpleau cu apă pentru a tasa pământul, apoi începeau să construiască pe un strat de nisip bătătorit. Pentru a nu fi nevoie de schelă, peretele era construit în trepte.

Egiptenii foloseau pilonii şi coloanele ca elemente de construcţie, dintre care unele atingeau 21 metri înălţime (la Karnak). Printre uneltele folosite se numărau: scara (deja cunoscută în anul 3200 î.Hr.), drişca de tencuit, firul cu plumb şi nivela. Pentru a ridica pietrele de mari dimensiuni, le asezau pe un leagăn cu tălpige curbilinii, pe care îl balansau făcându-l să atingă înălţimi tot mai mari.

Fără să ignore piatra şi cărămida, chinezii excelau în construcţii din lemn. Acoperişul dublu a reprezentat la origine o formă de evitare a căldurii, apoi a evoluat spre acoperişurile multiple suprapuse, dictate de raţiuni estetice, dar constituind şi un semn exterior al bogăţiei proprietarului.

De cealaltă parte a Pacificului, amerindienii ignorau bolta, dar dovedeau o adevarată măiestrie în arta de a asambla blocuri de piatră de dimensiuni şi forme foarte diferite cu o astfel de precizie, încât uneori era imposibilă introducerea unei lame de cuţit între ele.

Grecii n-au adăugat nici o noutate tehnică cunoştinţelor moştenite de la egipteni şi mesopotamieni, dar au creat diferite stiluri arhitectonice: doric (secolul al IX-lea i.Hr.), ionic (sfârşitul secolului al VII-lea), corintic (secolul al V-lea). Ei au atins perfecţiunea în tăierea, şlefuirea şi asamblarea pietrei de construcţie.

Folosind cunoştinţele pitagoricienilor, grecii au stabilit un modul, pe baza razei medii a coloanei, pe care îl foloseau pentru a stabili raportul între toate elementele construcţiei. În plus, au studiat efectele optice, accentuând contururile coloanelor, înclinând coloanele de unghi, care de altfel sunt puţin mai groase decât celelalte, bombând suprafeţele plane (ca să nu pară concave). De asemenea, au aplicat, pentru prima oară, reguli empirice de acustică la construcţia teatrelor.

Ghidaţi de consideraţii practice, romanii au perfecţionat tehnicile de construcţie şi au creat o arhitectură funcţională. Au introdus arcul, diferite tipuri de boltă şi au inventat forma triunghiulară, care le-a permis construirea de spaţii vaste, eliberate de numeroasele coloane indispensabile până atunci. În locul zidurilor groase din blocuri mari de piatră, au ridicat pereţi dubli de cărămidă, între care turnau beton cu agregate, placându-i apoi cu marmură. Solul era acoperit cu mozaic.

În vastul lor imperiu, romanii au construit poduri, apeducte şi drumuri, dintre care multe continuă să înfrunte scurgerea timpului. Cel mai mare arhitect roman a fost Marc Vitruviu (secolul I î.Hr.). Tratatul său „De architectura”, în 10 volume, a fost tipărit în multe rânduri în Italia şi Franţa în secolele al XV-lea şi al XV-lea, servind drept punct de plecare pentru arhitecţii Renaşterii.

În evul mediu, arhitectura Europei Occidentale a valorificat cunoştinţele moştenite de la romani, precum şi elementele pe care arhitectura bizantină le împrumutase de la greci şi de la orientali. Arhitecţii acestei perioade au perfecţionat regulile şi tehnica, ţinând cont de condiţiile locale. De aceea, arta romanică , ce s-a răspândit dinspre Roma creştină spre ţările latine şi dincolo de ele, a suprimat şarpantele de lemn din interiorul bisericilor din nordul Frantei, pe care jefuitorii normanzi le incendiau adesea. Bolţile de piatră erau susţinute de contraforţi puternici, dar arcul butant încă nu fusese inventat. De aceea, şarpanta de lemn a fost păstrată acolo unde se dorea o luminare mai bună, prin intermediul ferestrelor largi, care micşorau rezistenţa pereţilor. Acoperişul, în panta mai accentuată sau mai lină, era placat cu ardezie, ţiglă sau laminate metalice. Tot atunci a aparut şi clopotniţa.

Începând cu secolul al XII-lea, grija de a lumina nava (naosul) şi suprimarea şarpantei interioare au dus la apariţia arcului spart, care exercita asupra stâlpilor de sprijin o apăsare laterală mult mai mică decât cea a cintrului şi care asigura o înălţime mult mai mare a navei. Aceste inovaţii au marcat apariţia în Franţa a stilului gotic, care nu are nici o legatură cu goţii. Aşa au luat naştere bolţile înalte pe cruce de ogive, a căror greutate se repartizează pe stâlpi fasciculaţi, arce butante (piese de bază ale artei gotice) şi contraforturi care neutralizează împingerile laterale ale bolţilor, totul răspunzând tendinţei de înalţare a monumentelor. Nemaiavând de suportat in totalitate impingerile laterale, pereţii sunt prevăzuţi cu numeroase ferestre înalte, vitrate. Toate acestea dovedesc deja cunoştinţe solide de mecanică şi de rezistenţă a materialelor.

Arhitectura Renaşterii a marcat o creştere considerabilă a rolului teoriei în activitatea de conceptie, eliberarea de elementele gotice şi întoarcerea la formele simple şi echilibrate ale antichităţii. Cărămizile au constituit materialul de construcţie preferat. Bolţile în stil romanic şi bizantin au reapărut sub forma cupolelor grandioase, cum este cea a Domului din Florenţa. În ceea ce priveşte construcţiile civile, palatele şi castelele au acoperişul în pantă abruptă, cu toate elementele impodobite (coşuri, frontoane). Aceeaşi preocupare pentru ornamental se observă şi în cazul faţadelor, al plafoanelor, adesea cu grinzi aparente şi al scărilor în spirală.

Timp de milenii, metalul n-a avut un rol structural. În antichitate, uşile erau făcute din bronz, iar acoperişurile şi jgheaburile, din plumb laminat, apoi din cupru şi zinc. Fierul forjat a fost întrebuinţat în evul mediu. La mijlocul secolului al XIX-lea, fierul a început să fie folosit pentru şarpanta acoperişurilor. În 1843, Henri Labrouste a folosit fierul ca material principal la construirea bibliotecii Sainte-Genevieve, din Paris. Palatul de cristal, construit la Londra în 1851, constituie primul exemplu important de structură metalică şi pereţi de sticlă. Zgârie-norii au apărut la Chicago, unde, în 1883, George W. Snow a folosit pentru prima oară tehnica ce asociază scheletul metalic cu pereţi din beton.

Cele mai fascinante castele şi palate ale lumii

Arhitectură modernă, sticlă, materiale de construcţie performante, clădiri geometrice şi tehnologizate… răsar în fiecare zi în drumul nostru şi ni se pare oarecum normal ca ele să se afle acolo. Rolul lor este de a ne aminti zilnic în ce secol ne aflăm, însă prea puţine reprezintă un motiv de inspiraţie pentru noi. Poate că lucrurile vor sta diferit pentru generaţiile următoare, aşa cum şi noi oftăm în secret câteodată după grandioasele construcţii străvechi care reflectă atât de bine cultura şi cutumele epocilor în care au fost ridicate. Ne place să le vedem, să le admirăm, să le fotografiem, dar mai ales să ne aflăm în interiorul lor, într-un exerciţiu de imaginaţie menit să ne poarte către dimensiuni pierdute ale timpului. Dincolo de frumuseţea de netăgăduit a unor castele autohtone des vizitate, precum Bran sau Peleş vă propunem o listă cu doar câteva dintre cele mai spectaculoase castele ale lumii.

Palatul Potala, Tibet

Ridicat pe dealul Marpo Ri, la 130 de metri deasupra văii Lhasa, Palatul Potala are o înăţtime proprie de 170 de metri, devenind astfel cea mai spectaculoasă clădire a Tibetului. În 637, Împăratul Songtsen Gampo a decis construirea palatului pe acest deal, iar structura a rămas neschimbată până în secolul XVII, când a fost încorporată în fundaţia grandioasei construcţii pe care o admirăm în prezent.

Ridicarea actualului palat a început în 1645, în timpul domniei celui de-al cincelea Dalai Lama. Trei ani mai târziu, Castelul Alb sau Potrang Karpo era deja finalizat. Între 1690 şi 1694 a fost adăugat şi Castelul Roşu sau Potrang Marpo. Pentru a fi dus la bun sfârşit, acest proiect ambiţios a necesitat munca a peste 7.000 de muncitori şi a 1.500 de artişti şi meşteri. Palatul Potala a fost uşor afectat în timpul rezistenţei tibetanilor împotriva ofensivei chinezeşti din anul 1959. Spre deosebire de alte structuri religioase tibetane, palatul a scăpat printr-o minune de politica distructivă a armatei chinezeşti. Datorită acestei omisiuni sau indulgenţe, una dintre cele mai grandioase construcţii ale omenirii tronează încă de la înălţimea dealului Marpo Ri.

Muntele Saint-Michel, Franţa

Mont Saint-Michel este, în fapt, un castel medieval construit pe o insulă mică de pe coasta normandă, în apropierea Marii Britanii. Doar un dig îngust, ridicat în 1880, mai asigură legătura cu coasta. Turiştii care vor să ajungă pe insulă trebuie să se grăbească să traverseze drumul de legătură, întrucât nu puţine au fost situaţiile când vizitatorii au fost măturaţi la propriu de valuri.

Spre deosebire de alte castele din Franţa care au debutat în “carieră” jucând rolul unei structuri defensive sau de locaţii închinate artei, Mont St. Michel a fost construit pentru a servi în scopuri religioase, mai exact drept mănăstire. În prezent, castelul atrage patru milioane de vizitatori pe an, cu mult mai mult decât majoritatea castelelor Franţei.

 

Castelul Predjamski, Slovenia

Deşi fiecare castel din lume este unic în felul său şi nici unul nu seamănă cu celălalt, pe unele dintre ele, ursitoarele (a se citi constructorii) le-au hărăzit la “naştere” cu un destin cu totul special. Acesta este şi cazul castelului Predjamski din Slovenia, care şi-a câştigat faima datorită faptului că este integrat într-o peşteră, mai exact, în al doilea sistem de peşteri ca marime din Slovenia. Traducerea numelui său este mai mult decât elocventă: Castelul din faţa peşterii.

A fost nevoie de aportul mai multor meşteri, muncitori şi ingineri pentru ca elaborarea formei pe care castelul o are în prezent să fie definitivată. Primele menţiuni cu privire la construcţie datează din secolul XIII, desi se crede că aripa stângă a fost construită cândva în prima jumătate a secolului XII. Partea din mijloc a fost adăugată în perioada Renaşterii, iar aripa dreaptă a fost terminată în jurul anului 1570. Unele dependinţe au fost adăugate ulterior sau schimbate mai târziu, însă din 1990 a început un program intens de renovare care urmăreşte să redea castelului imaginea pe care o avea în secolul XVI.

Castelul Neuschwanstein, Germania

Cel mai cunoscut dintre cele trei castele construite în cinstea lui Ludovic al II-lea de Bavaria, Neuschwanstein a fost ridicat în mijlocul Alpilor bavarezi de pe actualul teritoriu al Germaniei. Construcţia a fost demarată în 1869, însă abandonată după moartea regelui din 1886. Într-o imitaţie fantastică a unui castel medieval, Neuschwanstein este mai degrabă o întruchipare a romantismului de secol XIX.

În acea epocă, orice construcţie grandioasă presupunea o muncă titanică, prin urmare nimic nu putea fi lăsat la voia întâmplării. Castelul a fost ridicat pe baza unui plan elaborat, care includea şi echiparea cu diverse utlităţi revoluţionare pentru acele timpuri: toalete dotate cu un sistem automat de tragere a apei pentru fiecare etaj sau un sistem de încălzire cu aer cald în toată clădirea. O asemenea arhitectură deosebită nu avea cum să nu atragă atenţia generaţiilor următoare de artişti: castelul  Frumoasei din Pădurea Adormită din Disneyland-ul american este inspirat chiar de Neuschwanstein.

Castelul Matsumoto, Japonia

Cunoscut pe plan local şi sub denumirea de Matsumotojo, construcţia care reflectă atât de bine cultura locală, este în acelaşi timp şi unul dintre cele mai frumoase castele ale Japoniei. Matsumotojo ilustrează cu succes ceea ce se numeste hirajiro, o construcţie ridicată pe o câmpie, în loc de deal sau munte.

Castelul şi două turnuri au fost ridicate între 1592 şi 1614, beneficiind de un sistem complex de apărare, mai ales că vremurile paşnice erau încă departe în acea perioadă. În 1635, când ameninţarea militară nu mai exista, a mai fost adăugat un al treilea turn, mai mic, utilizat în scopuri astronomice pentru observaţiile lunare. Castelul şi-a păstrat interioarele din lemn şi lucrările exterioare din piatră în forma lor originală din secolul XVI. În prezent, acesta face parte din patrimoniul ţării, fiind inclus pe lista Comorilor Naţionale ale Japoniei.

 

Castelul Huniazilor, România

Prima atestare a castelului datează din anul 1443 şi apare într-un document semnat chiar de Iancu de Hunedoara, care a fost păstrat până în prezent. Primul moştenitor al castelului, Iancu de Hunedoara, începe în jurul anului 1440 lucrările de modernizare şi de extindere ale fortăreţei, dăruindu-i pentru prima dată înfăţişarea unei impresionante locuinţe medievale. De-a lungul istoriei sale, castelul avea să aibă mai mulţi proprietari, dintre care unii au încercat să-şi pună amprenta personală asupra stilului. Castelul şi-a păstrat întotdeauna numele primilor proprietari, rămânând cunoscut peste veacuri drept castelul Huniazilor sau al Corvineştilor.

Forma actuală a fost dobândită în timp, majoritatea proprietarilor intervenind, într-un fel sau altul, asupra planului. Construcţia a fost făcută în etape, fiecare dintre ele surprinzând stilurile arhitecturale ale perioadei respective. Elementele rafinate de arhitectură civilă sunt foarte bine reprezentate în palatul propriu-zis, unde se remarcă Sala Cavalerilor, care servea drept sală de mese în ocaziile festive sau Sala Dietei, locul în care se desfăşurau festivităţile. În ceea ce priveşte stilul, se resimt atât influenţele de origine germanică, franceză, cât şi cele de origine militară, cele mai reprezentative fiind galeria şi turnul Nje Boisia („nu te teme”), denumire cu tentă parodică impusă oarecum de mercenarii care păzeau castelul.

Castelul trece şi printr-o a doua fază de construcţie, care încetează o dată cu moartea lui Iancu de Hunedoara. În perioada următoare nu aveau să se mai opereze modificări semnificative, până la principele Gabriel Bethlen, care începe o nouă serie de schimbări impuse de raţiuni militare şi civile.

În această perioadă se adaugă construcţiei iniţiale un alt corp, denumit Palatul mare dinspre oraş, format din două niveluri. Arhitectura gotică din piatră este înlăturată din Sala Dietei, care a suferit în această perioadă o transformare radicală. Principele Gabriel Bethlen îndepărtează, în mare parte, elementele de arhitectură gotică, înlocuindu-le cu cele ale arhitecturii franţuzeşti, aflată la mare căutare în acea perioadă.
Din pure raţiuni militare, sunt construite acum încă două anexe. Turnul alb îndeplinea rolul de gardian al castelului, dar era în acelaşi timp şi un punct strategic de apărare. Terasa de artilerie era folosită pentru armele grele de foc. În secolul XIX, castelul trece printr-o a treia perioadă de transformări, în principal, lucrări de restaurare şi de îmbunătăţire.

Castelul Malbork, Polonia

Castelul Malbork a fost construit în Prusia de către Ordinul Teutonilor. Numele iniţial dat de Ordin a fost Marienburg, mai exact, Castelul Mariei. Oraşul care s-a dezvoltat in jurul construcţiei a primit aceeaşi denumire, însă din anul 1945, revenind în posesia Poloniei, a primit denumirea de Malbork.

Castelul este un exemplu clasic al unei fortăreţe medievale, fiind în acelaşi timp cel mai mare castel gotic din cărămidă din lume. În anul 1997 a fost adăugat pe lista Patrimoniului mondial UNESCO.

Palacio da Pena, Portugalia

Una dintre cele mai vechi construcţii inspirate de romantismul european, Palatul Naţional Pena a fost ridicat pe vârful unui deal aflat în apropierea oraşului Sintra. În zilele senine poate fi văzut chiar şi din Lisabona. Construit în secolul XV pentru a îndeplini rolul unei reşedinţe, castelul a fost reconstruit mai târziu şi donat bisericii pentru a servi drept mănăstire.

Un cutremur puternic l-a devastat aproape total în 1755. Palatul avea să îşi redobândească grandoarea abia în 1838, după ce a intrat în posesia prinţului Fernando, sub a cărui protecţie au fost demarate lucrările de renovare. Arhitectura este o îmbinare ecletică între un stil original şi altele adiacente, cu influenţe ale romatismului, ale stilului bavarez, plus o grădină englezească.

Castelul Lowenburg, Germania

În apropierea oraşului Kassel se înalţă semeţ unul dintre cele mai frumoase castele cu aspect medieval. Cu toate acestea, Lowenburg sau Castelul Leului a fost construit din ordinul lui Landgrave Wilhelm IX (1743-1821), un soi de Walt Disney al epocii lui, care a intenţionat ca noua construcţie să arate încă de la început ca o ruină romantică.

Pentru a reuşi să imprime praful timpului pe o construcţie înca inexistentă, constructorul a trebuit să facă un drum până în Anglia pentru a studia ruinele englezeşti în stil romantic şi pentru a stabili un model al viitorei grădini. În prezent, „ruinele” castelului Lowenburg sunt privite ca una dintre primele construcţii semnificative în stilul neo-Gothic din Germania.

 

Castelul Praga, Cehia

Unul dintre cele mai mari castele din lume ( are 570 de metri lungime şi 130 de metri lăţime), şi, conform Cărţii Recordurilor, cel mai mare castel dintre cele vechi care au mai ramas în picioare, Castelul Praga adăposteşte între zidurile sale o istorie lungă de multe veacuri. Bijuteriile coroanei cehe sunt depozitate chiar în această locaţie şi tot aici s-au ţinut majoritatea ceremoniilor oficiale din istoria locului. De la împăraţii romani, la regii cehi, toţi au ales această locaţie grandioasă pentru desfăşurarea evenimentelor majore.

Povestea castelului, desigur nu în forma sa actuală, a debutat undeva în secolul IX, în jurul anului 870. De-a lungul existenţei sale, numeroşii proprietari, dar şi vremurile cu modele lor, şi-au pus amprenta asupra “chipului” construcţiei. Tocmai această existenţă îndelungată a făcut posibilă înâlnirea într-un singur loc a mai multor stiluri arhitecturale. Mai exact, toate stilurile care au fost la modă în arhitectură în ultimul mileniu.

Castelul Praga nu reprezintă un complex în sine, ci include catedrala St. Vitus, Biserica Sf. Gheorghe, o mănăstire şi alte câteva palate mai mici, grădini şi turnuri de pază. Majoritatea castelelor din zonă sunt deschise vizitelor turistice, iar multe dintre ele s-au transformat în muzee, găzduind periodic expoziţii unice.

sursa: descopera.ro