Arhive etichetă: arhitect

Petre Antonescu. Arhitect

Petre Antonescu

Antonescu, Petre (29.06.1873, Râmnicu Sărat – 22.04.1965, Bucureşti)

Arhitect. A  studiat Arhitectura la Paris. A  condus Şcoala de Arhitectură din Bucureşti (1931–1938). A  edificat  primăria capitalei (1905–1913), Arcul de Triumf (1936), pentru care a folosit marmură de Ruşchiţa, hotelul Triumf, Palatul Navigaţiei (1910–1916), Palatul Facultăţii de Drept, blocul Adriatica, palatul Kretzulescu, Palatul Administrativ din Craiova, casa Paciurea din Bucureşti, casa Menelas Chircu din Rm. Sărat ş.a. Preşedinte al Societăţii Arhitecţilor, membru al Academiei de Arte San Lucca din Roma, membru de onoare al Academiei Române (1936).

sursa: Ecaterina Ţarălungă, Enciclopedia identității românești. Personalităţi, Bucureşti, Litera Internaţional, 2011, p.30-31

Cine este arhitectul principal al Parlamentului din Marea Britanie?

Palatul Westminster

Cine este arhitectul principal al Parlamentului (Houses of Parliament) din Marea Britanie?

a. Humphry Repton

b. Richard Boyle Burlington

c. Charles Barry

d. Augustus Welby Northmore Pugin

Continuă citirea →

Viaţa şi opera lui Gian Lorenzo Bernini

Gian Lorenzo Bernini - autoportret

Bernini, Gian Lorenzo (07.12.1598, Napoli, Regatul Napolelui – 28.11.1680, Roma, Statul Papal). Artist italian, poate cel mai mare sculptor al sec. XVII, şi, de asemenea, un arhitect remarcabil. Bernini a creat stilul baroc în sculptură şi l-a dezvoltat intr-asemenea măsură încât alţi artişti ocupă un rol secundar în discuţiile privind stilul respectiv.

Anii timpurii

Cariera lui Bernini a început sub tutela tatălui său, Pietro Bernini, un sculptor florentin cu oarecare talent, care se mută, în cele din urmă, la Roma. Talentatul tânăr a lucrat cu atâta sârguinţă încât a câştigat laudele pictorului Annibale Carracci şi patronajul papei Paul V, afirmându-se curând ca sculptor independent. A fost puternic influenţat de studierea amănunţită a statuilor antice de marmură, greceşti şi romane, de la Vatican. De asemenea, avea cunoştinţe temeinice privind pictura din perioada de apogeu a Renaşterii, la începutul sec. XVI. Sfântul Sebastian (San Sebastiano, cca 1617), sculptat pentru cardinalul Maffeo Barberini, devenit mai târziu papa Urban VIII şi cel mai important patron al lui Bernini, trădează studiul aprofundat al manierei de a sculpta a lui Michelangelo.

Creaţiile timpurii ale lui Bernini au atras atenţia cardinalului Scipione Borghese, un membru al familiei papale aflate la putere. Sub patronajul său, Bernini a sculptat primele grupuri statuare importante, de mărime naturală. Seria arată progresul lui Bernini de la aproape întâmplătoarea unică perspectivă a lui Eneas, Anchise şi Ascaniu (Enea, Anchise e Ascanio, 1619; Galeria Borghese, Roma) spre o puternică frontalitate în Răpirea Proserpinei (Ratto di Proserpina, 1621-1622; Galeria Borghese) şi apoi spre viziunea halucinantă din Apollo şi Dafne (Apollo e Dafne, 1622-1624; Galeria Borghese). În David (1623-1624; Galeria Borghese), Bernini înfăţişează eroul aruncând o piatră spre un adversar nevăzut.

Continuă citirea →

Petre Antonescu – Personalităţi din Râmnicu Sărat

Petre Antonescu

Petre Antonescu (1873-1965) Renumit arhitect, profesor universitar, academician, s-a născut la Râmnicu Sărat, ca fiu al comerciantului Anton Antonescu şi Profira Antonescu. Urmează cursurile primare (1880-1884) în oraşul natal, liceul la Bucureşti şi apoi Şcoala de Arte Frumoase din Paris (1893-1899). În anul absolvirii, când obţine titulul de diplomat inginer, expune la Salonul de artă din Paris acuarele realizate în Italia şi România. Mulţi ani mai târziu, la expoziţia organizată la liceul Alexandru Vlahuţă din oraşul natal expune o colecţie de schiţe ale caselor din zona de munte a Râmnicului. În 1900 expune la Paris acuarele şi crochiuri, în acelaşi an proiectând construcţia pavilionului Monopolorilor Statului, la Expoziţia internaţională de la Paris, lucrare în stil românesc, pentru care primeşte distincţia Officer de l’Academie.

Remarcat încă din primii ani de activitate, este numit în 1900 profesor onorific, iar din 1903 profesor la Şcoala superioară de Arhitectură şi Academia de Arhitectură din Bucureşti (1900-1938). Cursul său de istoria arhitecturii a inclus idei originale privind realizarea de construcţii în concepţie modernă cu specific românesc. A fost rector al Şcolii superioare de Arhitectură (1931-1938), preşedinte al Societăţii Arhitecţilor (1912, 1919-1921, 1946-1949) şi al Societăţii arhitecţilor diplomaţi (1926-1932), membru al Comisiunii monumentelor istorice (1904-1938); ales membru onorific al Academiei Române (1936) şi membru al acestei prestigioase instituţii din 1945; membru al Ateneului Român, la secţia artistică.

Continuă citirea →

Cum a murit arhitectul spaniol Antoni Gaudi?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Întrebare: Cum a murit arhitectul spaniol Antoni Gaudi?

Continuă citirea →

Să nu mi se vorbească de ceva lipsit de măreţie!

Ne aflăm în iunie 1665, la începutul şederii în Franţa a napolitanului Bernini (1598–1680), maestru al barocului monumental şi decorativ, autorul porticului de la catedrala Sfântul Petru din Roma, al fântânii Tritonului şi al fântânii Celor patru fluvii, tot din Roma. Invitat prin mijlocirea lui Colbert, marele artist este primit în audienţă, la Saint-Germain, de Ludovic al XIV-lea. Regele dorea de la el să întregească şi să înfrumuseţeze partea de răsărit a Luvrului.

Continuă citirea →

Istoria arhitecturii

După ce s-a adăpostit în caverne naturale, omul preistoric şi-a săpat grote în calcarul moale, folosind unelte rudimentare, la început din silex, apoi din bronz. În unele zone lacustre, el a ridicat primele construcţii propriu-zise, palafitele sau colibele pe piloni, făcute din trunchiuri de copac sau ramuri groase, cioplite grosolan şi legate cu fâşii de piele.

Oamenii primitivi au inventat tehnici rudimentare de transport şi amplasare a blocurilor enorme de piatră cu care îşi construiau tumuli, menhire şi dolmene. Ştiindu-se că unele dintre blocurile de piatră depăşeau 20 metri înăţtime, concluzia care se impune este că foloseau planul inclinat şi transportul pe bile ( trunchiuri subţiri ). Unele construcţii megalitice aveau un „acoperiş”, alcătuit din dale aşezate orizontal, dar erau departe de ceea ce înseamnă o realizare arhitecturală.

Arhitectura a aparut în Egipt. În lipsa lemnului, egiptenii s-au specializat în construcţii de caramidă destinate locuinţelor şi în cele de piatră cioplită, pentru temple şi morminte care, conform religiei, erau făcute pentru a dura. Înainte de anul 1200 î.Hr., pentru că nu era folosit nici un liant, pietrele aveau fiecare faţă perfect şlefuită, pentru a se obţine o construcţie. Uneori, blocurile de piatră erau unite prin cozi de rândunică făcute dintr-un lemn tare. În ceea ce priveşte cărămizile, acestea erau unite cu mortar de lut din Nil.

Construcţiile importante erau făcute după planuri bine întocmite. La început săpau groapa pentru fundaţie şi o umpleau cu apă pentru a tasa pământul, apoi începeau să construiască pe un strat de nisip bătătorit. Pentru a nu fi nevoie de schelă, peretele era construit în trepte.

Egiptenii foloseau pilonii şi coloanele ca elemente de construcţie, dintre care unele atingeau 21 metri înălţime (la Karnak). Printre uneltele folosite se numărau: scara (deja cunoscută în anul 3200 î.Hr.), drişca de tencuit, firul cu plumb şi nivela. Pentru a ridica pietrele de mari dimensiuni, le asezau pe un leagăn cu tălpige curbilinii, pe care îl balansau făcându-l să atingă înălţimi tot mai mari.

Fără să ignore piatra şi cărămida, chinezii excelau în construcţii din lemn. Acoperişul dublu a reprezentat la origine o formă de evitare a căldurii, apoi a evoluat spre acoperişurile multiple suprapuse, dictate de raţiuni estetice, dar constituind şi un semn exterior al bogăţiei proprietarului.

De cealaltă parte a Pacificului, amerindienii ignorau bolta, dar dovedeau o adevarată măiestrie în arta de a asambla blocuri de piatră de dimensiuni şi forme foarte diferite cu o astfel de precizie, încât uneori era imposibilă introducerea unei lame de cuţit între ele.

Grecii n-au adăugat nici o noutate tehnică cunoştinţelor moştenite de la egipteni şi mesopotamieni, dar au creat diferite stiluri arhitectonice: doric (secolul al IX-lea i.Hr.), ionic (sfârşitul secolului al VII-lea), corintic (secolul al V-lea). Ei au atins perfecţiunea în tăierea, şlefuirea şi asamblarea pietrei de construcţie.

Folosind cunoştinţele pitagoricienilor, grecii au stabilit un modul, pe baza razei medii a coloanei, pe care îl foloseau pentru a stabili raportul între toate elementele construcţiei. În plus, au studiat efectele optice, accentuând contururile coloanelor, înclinând coloanele de unghi, care de altfel sunt puţin mai groase decât celelalte, bombând suprafeţele plane (ca să nu pară concave). De asemenea, au aplicat, pentru prima oară, reguli empirice de acustică la construcţia teatrelor.

Ghidaţi de consideraţii practice, romanii au perfecţionat tehnicile de construcţie şi au creat o arhitectură funcţională. Au introdus arcul, diferite tipuri de boltă şi au inventat forma triunghiulară, care le-a permis construirea de spaţii vaste, eliberate de numeroasele coloane indispensabile până atunci. În locul zidurilor groase din blocuri mari de piatră, au ridicat pereţi dubli de cărămidă, între care turnau beton cu agregate, placându-i apoi cu marmură. Solul era acoperit cu mozaic.

În vastul lor imperiu, romanii au construit poduri, apeducte şi drumuri, dintre care multe continuă să înfrunte scurgerea timpului. Cel mai mare arhitect roman a fost Marc Vitruviu (secolul I î.Hr.). Tratatul său „De architectura”, în 10 volume, a fost tipărit în multe rânduri în Italia şi Franţa în secolele al XV-lea şi al XV-lea, servind drept punct de plecare pentru arhitecţii Renaşterii.

În evul mediu, arhitectura Europei Occidentale a valorificat cunoştinţele moştenite de la romani, precum şi elementele pe care arhitectura bizantină le împrumutase de la greci şi de la orientali. Arhitecţii acestei perioade au perfecţionat regulile şi tehnica, ţinând cont de condiţiile locale. De aceea, arta romanică , ce s-a răspândit dinspre Roma creştină spre ţările latine şi dincolo de ele, a suprimat şarpantele de lemn din interiorul bisericilor din nordul Frantei, pe care jefuitorii normanzi le incendiau adesea. Bolţile de piatră erau susţinute de contraforţi puternici, dar arcul butant încă nu fusese inventat. De aceea, şarpanta de lemn a fost păstrată acolo unde se dorea o luminare mai bună, prin intermediul ferestrelor largi, care micşorau rezistenţa pereţilor. Acoperişul, în panta mai accentuată sau mai lină, era placat cu ardezie, ţiglă sau laminate metalice. Tot atunci a aparut şi clopotniţa.

Începând cu secolul al XII-lea, grija de a lumina nava (naosul) şi suprimarea şarpantei interioare au dus la apariţia arcului spart, care exercita asupra stâlpilor de sprijin o apăsare laterală mult mai mică decât cea a cintrului şi care asigura o înălţime mult mai mare a navei. Aceste inovaţii au marcat apariţia în Franţa a stilului gotic, care nu are nici o legatură cu goţii. Aşa au luat naştere bolţile înalte pe cruce de ogive, a căror greutate se repartizează pe stâlpi fasciculaţi, arce butante (piese de bază ale artei gotice) şi contraforturi care neutralizează împingerile laterale ale bolţilor, totul răspunzând tendinţei de înalţare a monumentelor. Nemaiavând de suportat in totalitate impingerile laterale, pereţii sunt prevăzuţi cu numeroase ferestre înalte, vitrate. Toate acestea dovedesc deja cunoştinţe solide de mecanică şi de rezistenţă a materialelor.

Arhitectura Renaşterii a marcat o creştere considerabilă a rolului teoriei în activitatea de conceptie, eliberarea de elementele gotice şi întoarcerea la formele simple şi echilibrate ale antichităţii. Cărămizile au constituit materialul de construcţie preferat. Bolţile în stil romanic şi bizantin au reapărut sub forma cupolelor grandioase, cum este cea a Domului din Florenţa. În ceea ce priveşte construcţiile civile, palatele şi castelele au acoperişul în pantă abruptă, cu toate elementele impodobite (coşuri, frontoane). Aceeaşi preocupare pentru ornamental se observă şi în cazul faţadelor, al plafoanelor, adesea cu grinzi aparente şi al scărilor în spirală.

Timp de milenii, metalul n-a avut un rol structural. În antichitate, uşile erau făcute din bronz, iar acoperişurile şi jgheaburile, din plumb laminat, apoi din cupru şi zinc. Fierul forjat a fost întrebuinţat în evul mediu. La mijlocul secolului al XIX-lea, fierul a început să fie folosit pentru şarpanta acoperişurilor. În 1843, Henri Labrouste a folosit fierul ca material principal la construirea bibliotecii Sainte-Genevieve, din Paris. Palatul de cristal, construit la Londra în 1851, constituie primul exemplu important de structură metalică şi pereţi de sticlă. Zgârie-norii au apărut la Chicago, unde, în 1883, George W. Snow a folosit pentru prima oară tehnica ce asociază scheletul metalic cu pereţi din beton.