Arhive etichetă: apostol

Sfântul Andrei, ocrotitorul românilor

Creştinii ortodocşi şi romano-catolici îl prăznuiesc, pe 30 noiembrie, pe Sfântul Andrei, ocrotitorul României, deoarece a propovăduit creştinismul pe acest teritoriu şi a botezat primii locuitori pe ţărmul apusean al Mării Negre.

Potrivit scrierilor, după porunca lui Iisus de a face cunoscută Evanghelia în lume, lui Andrei, cel dintâi chemat la apostolie, i-a revenit prin sorţi şi zona Mării Negre, el propovăduind creştinismul în Dobrogea, Macedonia, Tracia şi Ţarigrad (Constantinopol).

Apostolul a botezat greci şi geto-daci din aceste teritorii şi a hirotonit primii episcopi şi preoţi, aşa cum făcea Apostolul Pavel în călătoriile sale misionare. În felul acesta se explică faptul că episcopia cea mai veche de pe teritoriul României este cea de la Tomis, Constanţa de astăzi.

Odată cu urcarea lui Decebal pe tronul Daciei, raporturile cu Roma s-au înrăutăţit. Sfântul Andrei a continuat să convertească la creştinism numeroşi localnici. Un ecou negativ la curtea imperială l-a avut puterea de convingere a Sfântului Apostol asupra surorii lui Egheat, Maximilia. Personaj influent, Egheat era numit marele persecutor al creştinilor iar convertirea surorii lui la creştinism a fost considerată un afront la adresa celor care se închinau în faţa idolilor.

Răzbunarea lui a fost cruntă. Sf. Apostol Andrei a fost pironit pe crucea pe care o purta cu sine, în formă de X. În timpul supliciului, s-a stârnit o mare furtună, care i-a izgonit pe cei care asistau la cumplita scenă. La rugăciunea Sfântului Andrei, furtuna s-a potolit şi martirul Andrei a trecut la cele veşnice în ziua de 30, anul 87 (după alte surse 97), la vârsta de aproape 90 de ani.

Pe teritoriul ţării noastre au rămas semnele trecerii acestui sfânt: locuinţa din peştera situată pe Valea Casimcei, o alta în localitatea Basarabi-Murfatlar, renumita Fântână a Sfântului Apostol Andrei de la Mănăstirea Dervent, de numele căreia se leagă numeroase minuni, dar şi icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului pictată de Sfântul Apostol Luca, adusă de Sfântul Andrei şi descoperită în Biserica Mănăstirii Nămăieşti din judeţul Argeş.

Moaştele Sfântului Andrei au fost aduse la Constantinopol şi aşezate în Biserica Sfinţilor Apostoli în anul 357. În timpul Cruciadei a IV-a, Cardinalul Petru de Capua a dus moaştele în Italia, în catedrala din Amalfi. În 1462, în timpul Papei Pius al II-lea, capul Sf. Andrei a fost dus la Roma. De aici, el a revenit în Patras, oraşul martiriului său.

Frate mai mic al Sfântului Apostol Simon, Petru, iniţiat din copilărie să scrie şi să citească Legea şi cărţile profeţilor, Sf. Apostol Andrei a fost un valoros martor la primele cruciade din istoria creştinismului. Scrierile sfinte istorisesc că Sf. Andrei avea chemare spre înţelegerea tainelor dumnezeieşti.

De sărbătoarea Sfântului Andrei, 644.994 de români îşi aniversează onomastica.

sursa: agerpres

Drumul spre Santiago

Descoperirea presupusului mormânt al apostolului Santiago (denumirea spaniolă) sau Iacov cel Mare, cum este cunoscut la români, fratele Sf. Apostol Ioan, a avut loc în 1813. În acel an, unui păstor din îndepărtata regiune a Galiciei i s-a părut că vede un câmp de stele semnalând un loc de pe un munte. L-a înştiinţat imediat de acest lucru pe Teodomir, episcopul din Iria Flavia, oraş important din regiune, având obârşii romane, care a mers să inspecteze locul. A găsit acolo un mormânt de marmură, iar în el resturi umane.

Episcopul Teodomir a declarat, prin revelaţie divină, că acela este mormântul apostolului Santiago şi i-a adus la cunoştinţă acest lucru lui Alfonso II el Casto, regele Asturiei (regatul asturian era unicul rămas din Spania vizigotă, după invazia musulmană din anul 711), care a ordonat construirea unei biserici de cărămidă, pentru a proteja locul sfânt.

Începând cu această descoperire, mormântul a devenit destinaţia finală a tuturor pelerinilor din Europa. Drumul până la el era construit pe numeroasele via romane care existau în zonă. Evenimentul s-a dovedit o mană cerească pentru regalitatea creştină de atunci, în contextul luptei sale împotriva relativ recentei invazii arabe, care se produsese cu un secol înainte. Odată cu descoperirea mormântului lui Santiago, regii creştini, care după Reconquista au primit numele de regi catolici, s-au bucurat de sprijinul întregii comunităţi europene în confruntarea lor cu păgânii.

În faţa afluenţei inimaginabile de creştini care începeau să vină din toate colţurile continentului, era necesar ca drumul spre mormântul lui Santiago să se convertească în ceva mai mult decât o simplă cale de tranzit. Astfel, s-au construit hanuri şi spitale, s-au ridicat poduri, biserici şi mănăstiri şi, bineînţeles, s-au format importante nuclee de populaţie, oraşe şi localităţi care constituie şi azi o moştenire artistică şi culturală importantă.

Legenda spune că Santiago a fost unul din cei 12 apostoli care l-au urmat pe Isus Hristos şi este identificat drept cel care a creştinat Peninsula Iberică. A fost condamnat la moarte în Palestina de regele Irod Agripa care dorea, pe de o parte, să dea o lecţie comunităţii creştine, iar pe de altă parte să fie pe placul evreilor şi să calmeze protestele religioase. Moartea sa l-a transformat pe Santiago în primul martir apostolic. Tradiţia mai spune că resturile corpului lui Santiago au fost duse în ţara pe care a evanghelizat-o şi îngropate în extremitatea nord-vestică a peninsulei, în zona în care se află azi Santiago de Compostela.

După cum spune legenda, discipolii săi au furat trupul şi l-au adus, la capătul unei călătorii de şapte zile pe mare, până la vărsarea râului Ulla, actualul golf Arousa, pentru a respecta regula urmată de aapostoli, aceea de a fi îngropaţi în locul în care au predicat. După mai multe fapte miraculoase, care au convins-o pe regina locală Lupa, l-au îngropat în acelaşi loc în care, şapte secole mai târziu, a fost descoperit de către păstorul galiţian.

Totuşi, teorii alternative susţin că nu apostolul a fost îngropat acolo şi că mormântul era al episcopului Priscillian, care a murit cu mult înainte de invazia musulmană a Spaniei, după ce a fost executat de împăratul Teodosiu I în anul 385 pentru erezie. Ca o curiozitate, Priscillian a fost primul martir al bisericii de la Roma, după pactul acesteia cu puterea imperială, la fel cum Santiago (Iacov) a fost primul martir al creştinismului când acesta nu era încă acceptat de putere.

Erezia priscilliană era unitariană şi respingea unitatea bisericii cu statul imperial, cu corupţia şi îmbogăţirea celor din păturile înalte ale societăţii. Reclama întoarcerea bisericii către săraci şi promova prezenţa femeilor şi chiar a sclavilor în viaţa bisericească.

Conform acestei versiuni, Priscillian s-ar fi născut în Galicia şi ar fi fost adus după execuţie de către discipolii săi până la locul naşterii sale pentru a fi îngropat. Invazia musulmană a stopat pelerinajul la mormânt până în anul 813, când a fost redescoperit.

La ora actuală, pelerinajele nu se mai fac pentru Priscillian, ci pentru Santiago, iar drumul către mormântul acestuia, străbătut de pelerini din lumea întreagă, a devenit suport pentru un bogat melanj de cunoştinţe, medii economice, influenţe arhitectonice şi artistice. În plus, a fost un mijloc de propangandă esenţial al creştinismului în lupta sa pentru unitatea dogmei în Evul mediu şi un instrument al regilor catolici în lupta lor contra invaziei maure.