Arhive etichetă: Alex Stefanescu

Cum te poți rata ca scriitor – Alex Ştefănescu

cum-te-poti-rata-ca-scriitor-cateva-metode-sigure-si-250-de-carti-proaste_1_fullsizeAm citit în revista Contemporanul nr.12/decembrie 2009 o foarte bună cronică literară – Un manual de literatură la purtător – semnată de Răzvan Voncu. O reproduc aici.

„Îndemnat fiind să găsească un echivalent simbolic al criticii, E. Lovinescu a indicat lancea lui Ahile, care cu un capăt vindecă şi cu celălalt răneşte. Criticul dorea, astfel, să atragă atenţia că, pe lângă funcţia de afirmare a valorii şi de constituire a unui univers axiologic, critica o mai are şi pe cealaltă, ilustrată eminent, la noi, de Titu Maiorescu, de descurajare a non-valorii. În literatura noastră, totuşi, din cauza unei mentalităţi aparte a scriitorului român, cea de-a doua funcţie este exercitată – excepţie făcând câteva cazuri izolate – cu sfială şi intermitenţe. Dintotdeauna, criticii care au rostit mai insistent maiorescianul „În lături!” s-au bucurat de o reputaţie proastă, în timp ce aceia care şi-au îmbrăcat rezervele în somptuoase travestiuri au avut o imagine excelentă şi o posteritate liniştită.

Cazurile Ilarie Chendi şi, la antipodul lui, Perpessicius, sunt elocvente: Chendi, primul critic modern al Ardealului şi singurul critic adevărat din prima generaţie post-maioresciană, deşi a scris studii valabile despre Alecsandri, Eminescu, Creangă, se bucură şi astăzi de o reputaţie de rigiditate şi „răutate”, în timp ce autorul Menţiunilor critice, care nu a spus „nu” nici unei cărţi despre care a scris, este valutat superlativ. Perpessicius, de altfel, este părintele tăcerii critice: neputând, fiziologic, aş zice, să respingă o carte sau un autor lipsit de valoare, el prefera, asemeni albinelor, să îi viziteze numai pe cei mai mult sau mai puţin încărcaţi de daruri, tăcându-i pe ceilalţi…

Iată însă că unul dintre cronicarii literari cei mai constanţi şi mai însemnaţi ai ultimelor trei decenii, Alex Ştefănescu, a dus la capăt un demers unic în literatura contemporană: lectura a circa o mie de cărţi proaste şi selectarea a 250 dintre ele, pe post de „reţete” sigure de ratare în literatură. Raţiunea interesului său este una profilactică: după 1989, în condiţii de libertate a presei şi tiparului, în rafturile librăriilor au poposit nu numai cărţi autentice, ci şi mormane de maculatură literară. Puţine edituri, dintre miile care au apărut, dispun de o reală expertiză critică şi, oricum, nimeni nu poate opri pe cineva care doreşte neapărat să publice să îşi vadă numele tipărit pe o carte. Indiferent dacă este sau nu talentat, dacă ştie sau nu să scrie, dacă stăpâneşte sau nu gramatica elementară a limbii române. Sutele – nu e nici o exagerare – de asemenea „scriitori” sunt ocoliţi de critică, dar nu şi de cititori sau de presă, au parte de lansări, prezentări şi chiar publicitate.

Continuă citirea →

Alex Ştefănescu în “Istoria critică a literaturii române”

Alex Stefanescu

Autorul ambiţioasei Istorii a literaturii române contemporane. 1941-2000 s-a făcut remarcat, încă de la început (Preludiu — 1977), ca un harnic şi omniprezent publicist. O carte de proză n-a lăsat urme. Jurnalul secret e spiritual şi anecdotic.

Statutul profesional al criticului român n-a fost mereu acelaşi. Cei mai mulţi dintre cronicarii literari interbelici, când s-a fixat specia la noi, erau profesori de liceu care colaborau la diversele periodice culturale ori în paginile marilor cotidiane. În anii ’60-’80, contemporanii lui Alex Ştefănescu erau universitari care avuseseră de înfrânt la debutul lor o oarecare opoziţie a mediului profesional de care aparţineau. Exclusiv publicişti au fost destul de puţini, iar liber-profesionişti, şi mai puţini, fiindcă din critică nu s-a putut niciodată trăi.

Alex Ştefănescu este, el, un publicist înnăscut. Şi-a intuit corect vocaţia. Până la Istoria din 2005, toate cărţile lui au fost culegeri de articole reluate din reviste. Singura excepţie, micromonografia Nichita Stănescu din 1986. Concepută în manieră didactică, ea are acelaşi aspect de prezentare pe înţelesul tuturor a unei poezii intrată iniţial în conştiinţa publică mai mult ca o curiozitate decât ca o operă canonică.

Continuă citirea →

Pentru ce l-a invidiat Alex Ştefănescu pe Nicolae Manolescu

indragostiti

Povesteşte Alex Ştefănescu în cartea Jurnal secret. Dezvăluiri complete: „Nicolae Manolescu, aflat la Paris, îmi trimite drept cadou un stilou extraordinar, Montegrappa, dintre acelea cu care şefii de state semnează tratatele internaţionale. Nicolae Manolescu l-a primit drept premiu de excelenţă, acum câteva luni, de la Realitatea TV, în cadrul programului „Zece pentru România”. Festivitatea de premiere a avut loc la Ateneu, unde m-am aflat şi eu şi am rostit un  laudatio  pentru fostul meu profesor de la Facultatea de Limba şi Literatura Română. Am spus, printre altele:

— Niciodată n-am putut să-l ajung pe Nicolae Manolescu, în nicio privinţă. Am publicat până în prezent cincisprezece-şaisprezece cărţi, Nicolae Manolescu — peste douăzeci. Am fost vicepreşedintele unui partid (PNŢCD), Nicolae Manolescu preşedintele altui partid  (PAC), am scris o istorie a literaturii române referitoare la o perioadă de 60 de ani (1941-2000), Nicolae Manolescu a scris una care acoperă, după cum se menţionează pe coperta ei, cinci secole. Istoria mea are 1 200 de pagini, a lui Nicolae Manolescu  — 1500. Cât priveşte succesul la doamne şi domnişoare, prefer să nu deschid acest subiect, e prea dureros pentru mine…

Ulterior, Nicolae Manolescu m-a întrebat dacă l-am invidiat vreodată, în vreo privinţă. I-am răspuns (sincer) că l-am admirat, nu l-am invidiat. Totuşi, o dată, o singură dată, am simţit o anumită invidie…

Când? a întrebat curios Nicolae Manolescu.

Atunci când aţi primit ca premiu stiloul acela, nemaivăzut şi nemaiîntâlnit.

Şi iată că acum, aflat la Paris, a trimis pe cineva să mi-l aducă în dar din partea lui.

Sunt fericit. Regret doar că nu i-am spus că l-am mai invidiat o dată, atunci când l-am văzut pe stradă cu o blondă superbă.” 🙂

Aroganţa de om cu bani şi mândria de a fi incult

maimuta cu banana

Povesteşte Alex Ştefănescu în cartea Jurnal secret. Noi dezvăluiri: “Sunt la World Trade Center, la lansarea noii serii a emisiunii „Zece pentru România”, realizate de Mihai Tatulici pentru Realitatea TV.  În prim-plan nu mai sunt politicienii, analiştii politici ş.a.m.d., ci istoricii, arhitecţii, avocaţii, medicii chirurgi şi scriitorii. Eu reprezint (apăr, ilustrez) ideea de scriitor. Totul decurge bine până în clipa în care intră în discuţie, intempestiv, Gigi Becali, agitându-şi braţele, încruntându-se, schimbându-şi nervos poziţia în scaun. În mod evident nemulţumit de propria lui capacitate de exprimare, crede că obţine un surplus de elocvenţă prin bâţâieli şi grimase.

Privit de la distanţă, cu îngăduinţă, poate fi considerat simpatic, ca un copil răsfăţat şi burzuluit. Dar dacă începi să-l asculţi cu atenţie, nu se poate să nu te indigneze misoginismul lui primitiv, fanfaronada, aroganţa de om cu bani şi mai ales mândria de a fi incult. Oameni de mare valoare prezenţi aici – arhitectul Alexandru Beldiman, chirurgul Irinel Popescu şi alţii  – tac, jenaţi. Iar dacă încearcă să vorbească, nu pot s-o facă, pentru că „burghezul gentilom” al zilelor noastre monologhează fără întrerupere, ţinând microfonul strâns în mână, ca o maimuţă care nu vrea să renunţe la o banană.

La un moment dat pretinde că, dacă ar fi consultată populaţia, care  îl iubeşte, l-ar desemna tot pe el drept cel mai bun istoric, cel mai bun arhitect, cel mai bun avocat, cel mai bun medic, cel mai bun scriitor. Nu mă pot abţine şi îi explic că este inexistent ca scriitor şi, din nefericire, şi ca cititor. Există doar ca… personaj. Se dezlănţuie o polemică între Gigi Becali şi mine (dacă polemică se poate numi confruntarea dintre interjecţii şi cuvinte) căreia îi pune capăt, cu greu, Mihai Tatulici.”

Îţi mulţumesc că ne-ai semnat pe amândoi!

copil care scrie

Povesteşte Alex Ştefănescu în cartea Jurnal secret. Noi dezvăluiri: “Am scris, de-a lungul timpului, nu numai pe hârtie, ci şi pe coji de mesteacăn (poeme, pentru o fată pe care am iubit-o în adolescenţă), pe garduri (cu creta sau cu o bucată de cărămidă, spre exasperarea câinilor din curţile în cauză), pe pământ sau pe nisip (cu băţul), pe propria mea mână, în zona de sub  manşeta cămăşii (fiţuici pentru lucrările de control).

Odată, la munte, ca să-l tachinez pe prietenul meu de atunci, George Arion, am săpat pe un versant, cu litere mari, de doi metri înălţime, inscripţia „Arion boul”, iar el, Arion, a anulat cu o singură glumă, în câteva secunde, munca mea de o noapte întreagă:

Îţi mulţumesc că ne-ai semnat pe amândoi! 🙂

Femeia aflată în primejdie

femeie in primejdie

Povesteşte Alex Ştefănescu în cartea Jurnal secret. Noi dezvăluiri: “Mi-am adus aminte de o întâmplare de acum câţiva ani, de la mare. Eram la Neptun, la Casa Scriitorilor, şi jucam şah pe terasă, seara, când de undeva de pe plajă a răzbătut până la noi urletul cutremurător al unei femei, parcă înjunghiate. Am dat imediat deoparte tabla cu piesele de şah şi  m-am avântat în noapte, dornic s-o salvez pe femeia aflată în primejdie (dar şi să-i arăt soţiei mele ce bărbat curajos sunt!).

Câţiva scriitori m-au urmat, fără prea mare convingere. Am coborât în fugă, prin întunericul subţiat de lumina lunii, treptele care duc de la faleza înaltă la plaja scăldată ritmic de valuri şi am descoperit-o acolo, pe nisip, pe femeia care strigase. Era…sub un bărbat!

Probabil, un violator, mi-am spus. Şi l-am somat s-o lase imediat în pace, dacă nu vrea să ajungă la puşcărie.

Treziţi, parcă, dintr-un vis frumos, femeia şi bărbatul mi-au făcut amândoi semne energice să părăsesc locul. Ceea ce am şi făcut, ruşinat, spre hazul celor care mă urmaseră. 🙂

Cadoul promis

cadou

Povesteşte Alex Ştefănescu în cartea Jurnal secret. Noi dezvăluiri: “15 iunie. Astăzi e ziua Domniţei, soţia mea. Acum treizeci şi cinci de ani, când eram amândoi studenţi, i-am promis că, dacă se căsătoreşte cu mine, am să-i cumpăr un iaht. După ce ne-am căsătorit, foarte greu am reuşit să-i cumpăr o butelie de aragaz.

Acum, când mă gândesc la chestiile astea, e şase dimineaţa şi ea încă doarme, cuminte, cu capul pe mâna stângă şi cu părul răsfirat pe pernă. Ce frumos ar fi ca astăzi, de ziua ei, să-i cumpăr în sfârşit iahtul promis! I-aş propune să facem o incursiune până la mare, cu maşina, şi odată ajunşi acolo, i-aş arăta ambarcaţiunea zveltă şi elegantă, ancorată la ţărm.

Vezi iahtul acela?

– Da. E frumos.

– Ştii al cui e?
_ …?

– Al tău!

Deocamdată mă ridic din pat, mă spăl, mă bărbieresc şi îmbrac o cămaşă curată, ca să o pot întâmpina solemn pe Domniţa, când se va trezi, şi să-i spun „La mulţi ani!”.

I-am pregătit şi un cadou: o pereche de papuci de casă!” 🙂

Un autograf pentru prietenul meu

scriitorul

Povesteşte Alex Ştefănescu: „Stau la o măsuţă, în plin soare, pe terasa de pe clădirea care  găzduieşte Târgul Internaţional de Carte Bookarest şi  dau autografe pe volumul  recent apărut, Jurnal secret. În faţa mea aşteaptă la rând aproape o sută de persoane, cu câte un exemplar din Jurnal secret în mână. Predomină femeile tinere şi frumoase, care roşesc când mi se adresează. Practic, aş putea zice că am atât de multe admiratoare, încât trebuie să stea la coadă ca să ajungă la mine. Din păcate, însă, multe dintre ele vor un autograf pentru… prietenul lor. Discuţia se desfăşoară cam aşa:

Continuă citirea →

Lansare de carte

omul cu cartea

„Târgul de Carte Bookarest. Trec cu greu printre standurile editurilor, nu din cauza aglomeraţiei, ci din cauza numeroaselor „lansări” organizate în acelaşi timp. Fiecare lansare se desfăşoară cam aşa:

Autorul, de obicei unul de care nu a auzit nimeni, stă în faţa publicului cu o expresie de falsă modestie. Alături se află directorul editurii, îmbrăcat într-o scurtă de piele, şi un critic literar lipsit de imaginaţie (pentru că dacă ar fi avut imaginaţie, ar fi găsit un pretext ca să nu vină la lansare, aşa cum şi-ar fi dorit de fapt din toată inima).

Continuă citirea →