Arhive etichetă: adevar

Sisi – Legendă şi adevăr. (VI) Împărăteasa fuge

elisabeta a austrieiSisi nu are răbdare să rămână mai multă vreme într-un loc. O soţie rea, aşa se pare, deoarece îşi lasă soţul mereu singur. Ştie că este însingurat şi că ar avea mare nevoie de ea. S-a reconstruit pentru ea un mic castel la porţile Vienei, ce fusese altădată unul de vânătoare. Ei nu i-a plăcut în mod deosebit, dar l-a decorat după gustul ei. Pictorul Makart trebuie să împodobească pereţii cu motive din Visul unei nopţi de vară, de Shakespeare, piesa ei preferată. Titania era omniprezentă – împărăteasa se vedea la fel şi pe sine – ici şi colo câte un cap de măgar, care ar trebui să fie al împăratului.

Împăratul era foarte singur; nu avea voie să arate nimănui aceasta, el trebuia să guverneze. Continuă să îşi iubească enorm de mult nevasta, lucru pe care îl ştie şi ea. De multă vreme iscăleşte scrisorile cu „micuţul tău care te iubeşte nespus“. Pentru a se împăca pe sine, Sisi aranjează o întâlnire între Franz Iosif şi tânăra actriţă Katharina Schratt, admirată de împărat. Ea devine „prietena“ împăratului şi va rămâne astfel până la moartea lui. A fost tolerată de Sisi, care îi spunea „biata Schratt cea dolofană“.

Continuă citirea →

Sisi – Legendă şi adevăr. (V) Sclava propriului ei trup

Elisabeta (Sisi) imparateasa AustrieiLa treizeci de ani, Sisi se afla în culmea puterii şi a curajului. Aici se termină, de fapt, povestea ei, deoarece posteritatea a reţinut numai ce a realizat ea până atunci. După aceea ea nu a mai fost pictată sau fotografiată. Toate fotografiile făcute mai târziu sunt cu siguranţă o compoziţie a fotografilor, sau rezultatul imaginaţiei lor. Sisi a devenit o legendă încă din timpul vieţii.

Este o ironie a soartei că momentul în care ajunsese pe culmi a coincis şi cu cel al scăderii la maximum a popularităţii ei în Viena, unde stătea doar sporadic. Inaugurarea Operei din Viena, unde arhitectul a prevăzut un mic salonaş numai pentru împărăteasă, a fost amânată, deoarece Sisi nu era în capitală. A acceptat să vină la cel de-al doilea termen stabilit, pentru ca apoi să lipsească. Premiera operei Don Giovanni are loc fără ea, vienezii sunt indignaţi. Pe ea nu o interesează acest lucru, ea nu se mai preocupa de prestigiul ei de împărăteasă, ci merge pe un drum propriu. Doreste să fie socotită o personalitate independentă, de care să se ţină seama şi nu o împărăteasă. Sisi este, dacă vreţi, o femeie modernă.

Încrederea de sine se explică, în primul rând, prin aspectul ei exterior. Acesta devine un scop în sine, Sisi devine o „frumuseţe rece“. Pe măsură ce îmbătrâneşte, efortul de a o păstra este tot mai mare. Îşi consideră corpul o operă de artă. Fiecare zi înseamnă îngrijirea lui cu asiduitate. A reuşit ca în fiecare reşedinţă să dispună de o baie, lucru extrem de rar pe atunci. În budoarele ei şi-a instalat aparate de gimnastică – o bară şi inele. Ambele pot fi văzute astăzi la Hofburg.

Continuă citirea →

Sisi – Legendă şi adevăr. (III) O împărăteasă în închisoare

Elisabeta (Sisi), imparateasa Austriei

O femeie nefericită

Festivităţile au trecut, reîncepe viaţa cotidiană: tânărul soţ nu are aproape nici o clipă liberă pentru soţia sa. Sisi este aproape singură, este confruntată mereu cu severa etichetă de la curte, care nu permite nici spontaneitate şi nici frumosul. Sisi simte şi dispreţul nobilimii austriece, deoarece nu provine din rândul ei, ci este un fel de „rudă săracă din Bavaria“. Zestrea ei a fost considerată insuficientă şi nu este privit cu ochi buni nici accentul ei bavarez. Numai soacra cea rea este conformă cu povestea. Ea veghează cu ochi de Argus, aşteaptă cea mai mică stângăcie pentru a replica: „Vezi, ţi-am spus eu că aşa o să fie“.

Viaţa la curte este searbădă şi plină de formalităţi. Sisi uită să râdă şi îşi pierde naturaleţea. Din ce în ce mai des se simte rău, o maladie pe care psihologii o numesc astăzi atacuri panicarde – teamă, stări de leşin, ameţeli. Elisabeta a Austriei a devenit o femeie nefericită. Portretele şi fotografiile înfăţişează o împărăteasă cu un zâmbet forţat, palidă. Ochii ei par mici, privirea este dispreţuitoare: Sisi a devenit împărăteasă fără voia ei. Poeziile scrise de ea şi depuse într-o arhivă elveţiană, sub cheie, publicate de curând, sunt expresia tristei ei experienţe.

„M-am trezit într-o închisoare /Mâinile mele sunt încătuşate. Năzuinţa devine tot mai puternică – /O libertate de care am fost privată! /M-am trezit dintr-un vis/Care mi-a prins sufletul /Şi blestem acest schimb /Prin care te-am pierdut, pe tine, libertate“.

Continuă citirea →

Sappho. Legendă şi adevăr

SapphoBiografia

Biografia poetei Sappho se reconstituie azi cu multă greutate datorită noianului de anecdote postume şi apocrife ce s-au creat în jurul ei. Cât de însemnată a fost opera acesteia, despre care amintesc peste o sută de scriitori antici, rezultă din caracterizarea ce i-o face, la începutul erei noastre, geograful Strabo, atunci când menţionează oamenii de seamă pe care i-a dat culturii elenice insula Lesbos: „În aceeaşi epocă a tiranului Pittacos din Lesbos a trăit şi Sappho, care a fost o fiinţă excepţională, căci după cunoştinţele noastre, în nicio epocă, oricât de îndepărtată, nu a mai apărut o altă femeie, capabilă de a rivaliza cu ea, atât cât se ştie, în materie de poezie”.

Existenţa ei istorică (în veacurile VII—VI) şi renumele ce-l va deţine Sappho în secolele următoare ne sunt confirmate şi pe cale epigrafică. Despre ea ne informează faimoasa Cronică din Paros, o inscripţie gravată pe o placă de marmură, prin anii 262 î.e.n. (azi păstrată la Universitatea din Oxford), în al cărei text, datele privind pe poeţi şi scriitori ocupă un loc important. Amintitul document rezumă pe o perioadă de 1318 ani principalele evenimente din Grecia şi notează despre poeta noastră că: „Din vremea când Sappho, exilată, s-a îmbarcat ca să plece din Mytilene în Sicilia, s-au scurs 334 de ani; pe atunci era arhonte, la Atena, Critias cel Bătrân, la Siracuza puterea se găsea în mîinile Gramoroi-lor”.

Continuă citirea →

Cântecul lui Roland – Adevăr şi legendă

Lăsat la comanda ariergărzii, în timp ce Carol cel Mare se retrăgea din Spania, viteazul Roland şi-a dat viaţa rezistând unui atac al musulmanilor – sau cel puţin aşa se spune într-un poem compus la multă vreme după eveniment.

Carol cel Mare (Charlemagne), regele francilor, a luptat împotriva invadatorilor musulmani ai Spaniei vreme de şapte ani, până când doar un singur oraş, Zaragoza, mai rămăsese sub controlul lor. Apărătorul acestuia, regele Marsiliun, nu crede că poate rezista atacurilor creştinilor şi îşi convoacă nobilii la sfat. Blancandrin, cel mai înţelept dintre ei, propune un şiretlic. „Spune-i lui Carol cel Mare că doreşti să te converteşti la credinţa lui“, îl sfătuieşte el pe rege. „Dacă se retrage din Spania, tu îl vei urma în Franţa ca să te botezi la biserica sa din Aix.“ Marsiliun aprobă planul şi îl trimite pe Blancardin în tabăra franceză cu propunerea.

Continuă citirea →

Un leac contra minciunii

Povesteşte Constantin Bacalbaşa: „În anul 1836 a venit în România un croat anume Ludovic Drasch. De cum a venit a început să exercite medicina. Era ori nu era medic, avea ori nu avea diplomă? Învăţase ori nu învăţase medicina? Iată ceea ce nu s-a putut şti niciodată. Ceea ce e cert e că la moartea sa nu s-a găsit nici o diplomă şi nici un certificat care să fi dovedit contactul său cu vreo şcoală de medicină.

Acest original avea o mare aversiune de doctori pe care îi acuza că nu ştiu nimic. Cineva l-a întrebat odată cum face în consulturi de ordonă medicamentele fiindcă el nu prea ştie medicină. Fără a se tulbura a răspuns:

Continuă citirea →

Nero şi imaginea sa

Nero a domnit doar 14 ani. Puţin, într-adevăr, chiar şi pentru Roma imperială în care, prin tradiţie, puterea nu se exercita pentru multă vreme. Devenit împărat al romanilor la 13 octombrie 54, Nero moare în 11 iunie 68 e.n.  La nici 31 de ani este constrâns la sinucidere. Nu a realizat în întregime ceea ce ar fi dorit să facă. Orice apreciere am da operei sale politice, o constatare se impune de la sine: faptul că, oricum ar fi considerat, monstru sau vizionar, Nero a ales un drum original. Şi în această alegere, clasa politică romană a refuzat să meargă alături de el. Oare ar fi putut-o face? Greu de presupus, având în vedere violenţa cu care a respins-o. Conflictul avea să-şi găsească încheierea prin moartea brutală a principalului său personaj.

Continuă citirea →

Ce este filosofia?

ce este filosofia

Mulţi oameni au tot felul de hobbyuri. Unii colecţionează monede vechi sau timbre, alţii se ocupă de bricolaje şi meşteşugărie, alţii îşi consacră tot timpul liber vreunui sport. Multora le place să citească. Dar lecturile noastre sunt foarte diferite. Unii citesc numai ziare, altora le plac romanele, alţii preferă cărţi pe variate teme, cum ar fi astronomia, viaţa animalelor sau invenţii tehnice.

Dacă pe mine mă interesează caii sau pietrele preţioase, nu pot pretinde ca toţi ceilalţi oameni să-mi împărtăşească aceste interese. Dacă stau fascinat în faţa televizorului la toate transmisiile sportive, trebuie să accept totuşi că alţii găsesc sportul plictisitor. Există totuşi ceva care ar trebui să intereseze pe toată lumea? Există ceva care să-i privească pe toţi oamenii – indiferent cine ar fi ei sau unde ar locui ei pe lumea asta mare? Da, există întrebări care ar trebui să-i preocupe pe toţi oamenii.

Continuă citirea →

Bastilia – Între legendă şi adevăr

Se ştie că ziua căderii Bastiliei, 14 iulie 1789, este considerată ca fiind începutul revoluţiei franceze şi că ea semnifică triumful ideii de libertate, egalitate şi fraternitate; se consideră, de asemenea, că atacul împotriva acestui bastion s-a produs cu intenţia de a dărâma un simbol al Vechiului regim.

În realitate, deplasarea mulţimii pariziene către fortăreaţa Bastilia, în condiţiile tensiunilor din iulie 1789, s-a datorat faptului că acolo se găseau 250 de butoaie cu praf de puşcă necesare pentru înarmarea revoluţionarilor. În atacul împotriva Bastiliei au murit 83 de revoluţionari, trei gardieni, iar guvernatorului acestei fortăreţe i s-a tăiat capul, purtat ulterior în batjocură pe străzile Parisului. Două zile mai târziu, începea dărâmarea Bastiliei, care avea să se încheie până la sfârşitul anului.

Că Bastilia nu mai era de mult o închisoare politică a Vechiului Regim, o dovedeşte faptul că acolo se mai aflau, la 14 iulie 1789, şapte condamnaţi: „doi nebuni, patru falsificatori şi un depravat”.

Imaginea exagerată, de loc în care erau încarceraţi şi torturaţi prizonierii regelui, şi dimensiunea eroică a căderii Bastiliei, au fost create, încă din timpul revoluţiei, de o masivă şi eficientă propagandă revoluţionară.

*****

sursa: Aurel Neculai, Istorii regăsite, Ed. Andrew, Focşani, 2009

Adevărul despre Mihai Eminescu

2009 este anul deşteptării, un an aflat sub semnul Eminescu. Au trecut o sută şi douăzeci de ani de la moartea sa. Pentru prima oară însă, circumstanţele reale ale morţii sale sunt puse în discuţie publică, iar conturul activităţii sale politice şi jurnalistice este luat în calcul pentru a desluşi dispariţia sa abruptă.

Puţină lume ştie cum a murit Eminescu: lovit în cap în timp ce cânta „Deşteaptă-te române”!

Manualele şcolare sunt pline de parascovenii despre Eminescu, dar omit astfel de mici „amănunte” continuând perseverent să descrie circumstanţa morţii lui Eminescu ca urmare a îmbolnăvirii acestuia de o boală venerică. Cine sunt aceia care perpetuează falsul şi alimentează mituri mincinoase pe seama lui Mihai Eminescu? Ce fel de profesori de limba română predau tâmpenii peste tâmpenii pe seama lui Eminescu, copiilor? Cine le-a dat diplome, cine îi girează, cine le scrie manualele? Cine sunt aceia care se fac vinovaţi de risipirea zestrei lăsată de acesta? Ce fel de stat este statul român care recompensează detractorii lui Eminescu şi pune la loc de cinste falsificatorii memoriei acestuia?

Tendinţa detractorilor este de a-l coborî în planul discutabilului şi al disputabilului. Negaţia şi denigrarea, “demitizarea” şi “prelucrarea” lui Eminescu din ultima perioadă este însă expresia unui alt tip de apetit critic, generat şi coordinat de o grupare descalificată moral dar totodată dominantă, încă, din punct de vedere politic. Eminescu ba nu ar fi fost suficient de creştin ortodox, ba nu ar fi meritat să fie numit poet naţional, ba nu era “politicaly corect”, ba aşa ba pe dincolo. Pe undeva tot răul este spre bine, pozitivarea negativităţii funcţionează şi (mai ales) în “cazul Eminescu”. Punerea sub semnul întrebării a valorii, chiar negaţia şi contestarea lui Eminescu are şi o parte pozitivă deoarece până la urmă îl întăreşte. Critica valorii instituţionalizate este utilă în sine fie şi pentru că astfel are loc testarea trăiniciei scării de valori. Faptul că o operă ajunge, periodic, obiect de contestaţie se încadreaza în ciclul firesc al „ajustărilor” contemporaneităţii.

Eminescu a trecut cu bine prin toate aceste încercări. Chiar sub aspect comercial, Eminescu a rămas în top, producându-se mai mulţi bani din re-re-editările sale decât din toate operele cumulate ale întregii bresle scriitoriceşti din România, pe parcursul ultimului secol. În cei peste 150 de ani de circulaţie neintrerupta, numele său nu s-a estompat nicio clipă. Singurul reper serios de evaluare a circulaţiei numelui lui Eminescu este chiar biblioteca Eminescu, constituită la Botoşani, din donaţia renumitului bibliofil Ion. C. Rogojanu, care include 8.000 de titluri de cărţi de şi despre Eminescu, la care se vor adăuga, alte (cel puţin) 7.000 de volume. Au apărut şi vor mai apare mii de cărţi, ale multor mii de autori care l-au adjudecat sau l-au judecat, l-au contestat, refuzat, criticat.

„Sacrificarea” lui Eminescu, reexecutarea sa simbolică, readucerea sa la starea de cadavru este însă cu totul altceva. Tipologia curentului contestatar dirijat de la nivel de stat din ultima perioadă este diferită tocmai deoarece este executată de persoane politice cu poziţii nu doar în viaţa literară ci şi, mai ales, în stat sau în instituţii ce ţin de statul român. Este o formă de reeditare a asasinatului său – realizat tot de “persoane de stat” – precedat de moartea civilă. Eminescu este ţinta, şi astăzi, a unui curent aşa zis “progresist” izvorât de fapt din catacombe ideologice care încearcă să-l împingă la o periferie a istoriei şi culturii româneşti. O tentativă demolatoare colectivă, dar care îşi are originea într-un centru ideocratic comun, forţează schimbarea orizontului de receptare a lui Eminescu. Instanţe culturale, literare şi politice cu platformă de audienţă cum ar fi criticul literar şi amploaiatul MAE Nicolae Manolescu, îndeamnă la renunţarea omologării naţionale a lui Eminescu. Dezavuare, demitizare, reconsiderare, negaţie sunt noii vectori normativi ai discursului “oficial” despre Eminescu.

 

Eminescu – cadavrul…

Însă purtătorul de cuvânt al “ideilor progresiste”, totodată reprezentant la nivel de stat al canonului oficial, este actualul şef al ICR, H.R.Patapievici. Acesta consemna în câteva fraze cheie, următoarele consideraţii despre modelul Eminescu într-un cunoscut articol scris în 2002 şi dedicat „Inactualităţii lui Eminescu„, reluat (respectiv asumat şi întărit) şi mai recent, în 2006:

–          “Ca poet naţional Eminescu nu mai poate supravieţui, deoarece noi azi ieşim din zodia naţionalului”
–          “Eminescu nu mai e la modă, deoarece nu mai “dă bine””
–          “înţelegem amploarea prăbuşirii cotei lui Eminescu la bursa valorilor proclamate la lumina zilei”
–          “azi, Eminescu a devenit suspect”
–          “patul lui Procust al noului canon importat din “ţările progresiste” a arătat fără dubiu că fostul poet naţional al României clasice e “politic incorect”
–          “Din punct de vedere politic, Eminescu pare a fi irecuperabil”
–          “Eminescu nu ne mai poate apărea decât ca exasperant de învechit”
–          “cultura română din ultimii ani, în lupta pentru integrare euro-atlantică, nu doreşte decât să scape de tot ce este învechit adică să fie progresistă”
–          “Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut înafară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara

Sintagma utilizată de Patapievici, “cadavru din debara” pleacă de la expresia, folosită “în ţările progresiste”, “ skeleton from the closet”, cu sensul de secret stânjenitor. De expresia “corps in the closet” nu am auzit încă. Există însă sintagma “cadavru politic” şi mi se pare destul de plauzibilă ipoteza clivajului de sensuri (intenţionat sau nu), mai ales având în vedere faptul că accentul pus asupra temei politice în textul “manifest” al viitorului secretar de stat pus de administraţia prezidenţială să reprezinte cultura României în lume.

Compunerea imaginii Eminescu-cadavru spune, intertexual, poate mult mai mult decât a intenţionat autorul. Vocaţia excremenţială din textele de debut ale lui Patapievici se rafinează aici, intervenind o subtilă abordare exegetică necromaniacă. Concepţia de abordare a tezei este tot în cheie politică, de aici şi invocarea integrării euro-atlantice, un proces profund politic şi de siguranţă naţională, nu cultural.

Un “text manifest” similar în concluzii aparţine lui Cristian Preda, tot amploaiat al mai multor administraţii prezidenţiale. Cristian Preda s-a afirmat mai din timp decât Patapievici, în 1998, în Dilema, publicaţia ministrului de externe al României, Andrei Pleşu.

Eminescu trebuie contestat şi demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gândire politică. Din acest punct de vedere, el este realmente nul. Nu ai obiect”. Mai putin iscusit decât Patapievici, Preda nu s-a gândit să introducă şi „cestiunea siguranţei naţionale” în ecuaţia Eminescu poate şi deoarece NATO era încă o fata morgana la vremea aceea, pentru România „progresistă”.

Modelul Eminescu ar fi deci, pentru epoca noastră, din punct de vedere cultural şi politic, inadecvat, “irecuperabil”, “suspect”, “învechit”, “nul”, iar junii şi junicile care vor nume “afară”, care aspiră la sincronie europeană, au nevoie de alte modele, de succes, nu cadaverice. Am aflat de curând şi care ar fi modelele “adecvate”, “euro-atlantice”, propuse de Patapievici, iar “sincronia” culturală invocată a fost confirmată public prin scandalurile de anul trecut legate de finanţarea de către ICR a unor juni dedicaţi pornografiei şi promovării simbolisticii anticreştine. În plan cultural, ne-am lămurit asupra “chipului nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume”. Chiar şi-au făcut un fel de nume, junii “progresişti” ai lui Patapievici.

În plan politic, “sincronia”, adecvarea clasei politice actuale, conformă în întregime “noului canon importat din “ţările progresiste”, s-a vădit elocvent la alegerile recente din 2008 când din 18,3 milioane de români cu drept de vot au participat la vot doar 7 milioane, cea mai scăzută rată de participare din perioada postcomunistă a României. Dacă ar fi fost cuprinşi şi cei 12 milioane de români dinafara graniţelor între cetăţenii cu drept de vot probabil că ar fi fost şi mai grăitoare amendarea de către popor a actualei clase politice, cu tot cu modelele “bine văzute afară”.

Chipul nou al clasei politice actuale, “înnoite”, “progresiste”, integrată euro-atlantic şi pe drept cuvânt ieşită din zodia naţionalului, cuprinde parlamentari infractori, excroci, derbedei, securişti, foşti comunişti ba chiar şi un caz de căcănar/gunoier-şef/om politic de succes.

Acesta este referenţialul politic al unor Patapievici/Preda/Pleşu, ei înşişi, de altfel, tot oameni politici, stipendiaţi cu poziţii politice în calitatea lor de noi formatori ai bursei de valori cultural-politice. “Bursa” unde s-au “tranzacţionat” cel mai intens valorile conforme “noului canon importat din “ţările progresiste” este pe Calea Victoriei, respectiv sediul GDS, instituţie fondată de fostul comisar bolşevic Silviu Brucan. Aici a fost instalat “patul lui Procust” invocat de Patapievici. Racordurile mitologice pot juca feste celor care se folosesc de ele. Cu sau fără voie, invocarea eliminării lui Eminescu prin utilizarea de către Patapievici a imaginii “patului lui Procust al noului canon” spune totul despre ucenicii, calfele şi “meşterii” (Maeştrii) noului canon. Procust, se ştie, era un bandit, cam sadic si diabolic, un torţionar mitologic, devenit simbol al sistemului abuziv de încadrare (prin mutilare) în tipare ideologice. Patapievici, Preda, sunt doar porta-voci ideologice. Maiştrii cu funcţii comisariale stau mai la fereală, meşteresc prin fundaţii pretins (nou) europene.

 

Procust şi sfârşitul “noului canon” politic

Teza trâmbiţată zgomotos de comisarii lui Procust, a inadecvării cultural politice a modelului Eminescu, invocarea chiar a dezacordului dintre obiectivele de siguranţă naţională (integrarea în NATO) şi modelul politic eminescian se dovedeşte a fi, astăzi, doar o simplă gogomănie.

Cel mai important factor de ameninţare la adresa siguranţei naţionale, o spun chiar rapoartele SRI, au fost chiar oamenii politici, clasa politică “progresistă” din care au făcut şi fac parte învăţăceii şi alumnii GDS-ului procustian. Jefuirea patrimoniului naţional, distrugerea sistemului de învăţământ (certificată de nivelul precar al generaţiilor ieşite de pe băncile şcolilor), fărâmiţarea coeziunii sociale şi naţionale, impunerea unor standarde anticreştine în sânul societăţii româneşti (vezi interzicerea icoanelor, finanţarea pornografiei cu accente sataniste) sunt “opere” ale clasei politice, îndrumată ideologic, comisarial, de maeştrii “noului canon”, de “progresiştii” patului lui Procust. La rândul lor, comisarii GDS-ului sunt finanţaţi chiar de noii moguli ai sistemului la care au pus umărul, pe care l-au avizat şi certificat.

Sistem politic “bine văzut înafară”, dar care a fost acum, iată, invalidat “înăuntru”, chiar de alegători – de marea majoritate a poporului român. Poporul român a arătat fără dubiu că sistemul noului canon politic invocat de Patapievici în antiteză faţă de modelul Eminescu este cel care e, cu adevărat, “politic incorect”.

“Nefiind oameni vrednici cari să constituie clasa de mijloc, scaunele instituţionale existente le-au umplut caraghioşii şi haimanalele, oamenii a căror muncă şi inteligenţă nu plăteşte un ban roşu, stîrpiturile, plebea intelectuală şi morală. Arionii de tot soiul, oamenii cari riscă tot pentru că n-au ce pierde, tot ce-i mai de rînd şi mai înjosit în oraşele poporului românesc (…)

Ţărani? Nu sînt. Proprietari nu, învăţaţi nici cît negrul sub unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breaslă cinstită n-au, ce sînt dar? Uzurpatori, demagogi, capete deşerte, leneşi cari trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieraşi şi fudui(…)

Oameni de stat cari nu pot justifica nici săvîrşirea şcoalei primare, advocaţi fără ştirea lui Dumnezeu, pictori orbi şi sculptori fără de mîni, generali cari nu ştiu citi o hartă, subprefecţi ieşiţi din puşcărie, legiutori recrutaţi dintre stîlpi de cafenele, jucători de cărţi şi oameni cu darul beţiei, caraghioşi care înaintea erei liberale vindeau bilete la cafe chantant, iată banda ocultă care guvernează azi Români” (art. Icoane vechi şi icoane noi, în Timpul, nr. 11, dec. 1877, Opere, X, p.19 şi 110)

“Arionii”, la care se referă Eminescu, indică o tipologie inspirată de figura unui om politic contemporan cu ziaristul, ministrul cultelor şi instrucţiunii publice, Virgil Arion, cel care a avut un rol important, ulterior morţii lui Eminescu, în stigmatizarea ziaristicii eminesciene prin ruperea în două a operei eminesciene, cu aruncarea la coş, ca netrebuitoare, a ziaristicii. Ministrul Arion a jucat un rol decisiv în această operaţiune de extincţie a circulaţiei operei jurnalistice, deoarece era vizat direct şi cu autoritatea publică pe care a avut-o a instaurat, de fapt, modelul maiorescian al unui Eminescu-poet, diafan, singur, abuzând de cafea, obosit de munca istovitoare ca ziarist etc.

Poate judeca oricine cu uşurinţă “adecvarea” la realitatea de atunci dar şi la actualitatea momentului politic de azi a celui pe care Arionii de azi, Patapievicii şi eiusdem farinae şi l-ar dori mort şi ascuns într-o debara.

Marea majoritatea a românilor a înţeles deja că sistemul ticăloşit a ocupat România, iar cadavrele politice care împut aerul României sunt “ticăloşiţi” care se află în băncile Parlamentului, la Preşedinţie, la guvernare. Cât despre scheleţii vechiului sistem nici măcar nu mai stau în debara, ci se afişează la vedere, în posturi “preşedinţi de onoare”, cum e cazul criminalului cu mâinile mânjite de sânge până la cot, Ion Ilici Iliescu. Situaţie care spune totul despre ce înseamnă conceptul onoarei pentru partidul de guvernământ din care face parte.

“Canonul politic” procustian invocat de ciracii lui Procust este un eşec total, un antimodel politic. Deocamdată poporul român nu a aplicat încă metoda lui Tezeu, de “rezolvare” a torţionarului Procust, dar nu este timpul pierdut. Au trecut doar două decenii de la trasul cu arma în stradă.

 

Dosarul Eminescu

Cei care îl portretizează astăzi pe Eminescu în chip de cadavru îşi asumă astfel, pe cale simbolică, şi nu numai, filiaţii strânse cu cei care şi l-au dorit pe Eminescu cadavru, în epoca sa, cei care l-au şi înlăturat pe Eminescu din viaţa publică, tot în numele culturii politice “progresiste”, invocate în textul lui Patapievici.

Un excurs jurnalistic lansat acum doi ani de ziarişti de investigaţie afiliaţi la organizaţia Civic Media, pe tema sfârşitului abrupt a vieţii ziaristului şi omului politic Mihai Eminescu a dat recent roade neaşteptate. Ipoteza lichidării sale fizice a fost lansată ca o temă de anchetă de către ziarişti şi cercetători de marcă care au pornit un demers investigativ dedicat “colegului de breaslă” Mihai Eminescu. Tema de lucru a fost preluată şi urmărită cu o deosebită atenţie pentru cel mai mic detaliu arhivistic şi istoriografic, de filosoful Constantin Barbu care a lansat nu mai puţin de zece volume, ale unei investigaţii analitice complete realizate sub egida Academiei şi Fundaţiilor Mihai Eminescu.

„Codul Invers – Arhiva înnebunirii şi uciderii nihilistului Mihai Eminescu”, cum se intitulează seria de volume cuprinde mii de pagini de documente, însemnări în facsimil din Eminescu, grăitoare despre sacrificarea sa, fotocopii ale originalelor unor acte secrte din arhivele imperiale austro-ungare, fragmente din jurnalul şi memoriile regelui Carol I, din însemnările zilnice ale lui Maiorescu şi din ale altor contemporani ai crimei, părţi ale unor note informative secrete din arhivele unor servicii ale ţărilor europene. Un astfel de „plan de măsuri” în ce-l priveşte pe militantul societăţii conspirative „Carpaţii” – Mihai Eminescu – poartă semnătura însuşi împăratului Franz Josef! Deoarece Eminescu era o ţintă de stat, o ameninţare la adresa siguranţei imperiale! Context care dezvăluie un Eminescu geopolitician şi naţionalist implicat în acţiuni conspirative pentru proiectul Daciei Moderne – România Mare.

Eminescu a devenit o victimă a regimului politic datorită în principal implicării sale în presă şi politică. Ziaristul Eminescu a fost o ţintă operativă şi a fost urmărit pas cu pas de agenţii secreţi ai Imperiului Austro-Ungar. Eliminarea sa de pe scena politică s-a datorat unei acţiuni conspirate executate cu profesionalism.

Eminescu a atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare şi intoxicare specifice domeniului serviciilor speciale. Posteritatea sa a fost deformată şi manevrată de toate regimurile politice care s-au succedat în România. Restabilirea adevărului despre Eminescu este o datorie de onoare a breslei ziariştilor. Ca şi mulţi alţi ziarişti Eminescu a intrat în malaxorul aparatului represiv (a fost arestat de opt ori), al poliţiei politice şi – mai mult decât atât – a devenit o problemă (şi o afacere) de Stat.

Cea mai însemnată parte a activităţii sale a fost dedicată gazetăriei, politicii. Din 1876 devine ziarist profesionist, ocupaţia sa principală până la sfârşitul vieţii. Debutează la Curierul de Iaşi apoi, în 1877 este redactor la Timpul, din 1880 redactor şef şi redactor pe politică până în 1883. În mod brutal, în iunie 1883, munca sa este întreruptă şi este introdus cu forţa într-un ospiciu. Poliţia, sub comanda Puterii de stat, îl transformă astfel pe Eminescu într-unul dintre primii deţinuţi politici ai statului modern român. Oricum este primul ziarist căruia i se pune căluş în gură în această manieră dură. Metoda va fi perfecţionată sub comunism.

Eminescu îşi asumă ca pe o profesiune de credinţă lupta pentru România amendând atât liberalii cât şi conservatorii pentru politica de cedarea în interesul marelui capital în chestiuni arzătoare ale timpului. Scria vibrant, scria cu patos, dar şi cu rigoare, scria cu o forţă devastatoare. Maiorescu notează – “Eminescu s-a făcut simţit de cum a intrat în redacţie prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logică şi verb”. “Stăpân pe limba neaoşă” şi cu o “neobişnuită căldură sufletească”, Eminescu însufleţea dezbaterea publică şi totodată izbea necruţător “iresponsabilităţile factorilor politici, afacerismele, demagogia şi logoreea păturii superpuse”.

 

Eminescu – omul politic naţional

Pe scurt un ziarist de marcă, o voce puternică, un spirit radical şi incomod. Mihai Eminescu avea o funcţie publică foarte importantă ca redactor-şef al ziarului Timpul, care era organ oficial al Partidului Conservator. Maiorescu – la organizarea Partidului Conservator a arătat clar poziţia lui Eminescu: “Cei 10 capi ai lui, şi al 11-lea, domnul Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul”.

Eminescu duce campanii de presă dedicate chestiunii Basarabiei, critică aspru Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei, este intransigent atât faţă de politica de opresiune ţaristă (“o adâncă barbarie”), cât şi faţă de cea a Imperiului Austro-Ungar şi totodată îşi acuză colegii, fruntaşii conservatori, că participă la înfiinţarea de instituţii bancare în scop de speculă.

Situaţia sa la ziar devine critică în 1880, mai ales după ce atacă proiectul de program al partidului conservator lansat de Maiorescu în care acesta pleda pentru subordonarea intereselor României şi sacrifica românii aflaţi sub puterea Imperiului Austro-Ungar. Câtă vreme guvernele de la Budapesta îi oprimează pe români îngrădind accesul la şcoală şi biserică, blocând cultivarea limbii materne – apropierea de Imperiu nu este posibilă şi nici recomandabilă avertiza jurnalistul. Viena însă atrage ca un magnet şi conservatorii se cuplează cu liberalii – “la ciolan” cum ar zice azi Ion Cristoiu. P.P. Carp, înalt fruntaş conservator, devine ambasador al liberalilor la Viena şi cere să i se pună surdină lui Eminescu (într-o scrisoare către Titu Maiorescu îi atrage atenţia: „şi mai potoliţi-l pe Eminescu„). Scârbit, acesta protestează: “Suntem bărbaţi noi sau nişte fameni, nişte eunuci caraghioşi ai marelui Mogul. Ce suntem, comedianţi, saltimbanci de uliţă să ne schimbăm opiniile ca cămăşile şi partidul ca cizmele?.

Ca urmare, în noiembrie 1881, Eminescu este înlocuit de la conducerea Timpului, este retrogradat, iar noul redactor – şef îl atacă pe Eminescu în chiar ziarul pe care acesta îl condusese.

 

Eminescu – ţinta serviciilor secrete imperiale

În 1882 Eminescu participă la fondarea unei organizaţii cu caracter conspirativ, înscrisă de faţadă ca un ONG – “Societatea Carpaţii”. Societatea îşi propunea – conform Statutului, să sprijine orice “întreprindere românească”. Se avea însă în vedere situaţia românilor din Imperiul Austro-Ungar. Considerată subversivă de serviciile secrete vieneze organizaţia din care făcea parte Eminescu este atent supravegheată. Sunt înfiltraţi agenţi în preajma lui Eminescu, inclusiv în redacţie.

Manifestările organizate de “Societatea Carpaţii” îngrijorau în mod deosebit reprezentanţa diplomatică a Austro-Ungariei în România. „Societatea Carpaţii”, era un adevărat partid secret de rezervă, cu zeci de mii de membri, care milita pe faţă pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar şi alipirea la Tară dar executa şi acţiuni conspirative.

Într-o nota informativă secretă din 7 iunie 1882, redactată de ministrul plenipotenţiar al Austro-Ungariei la Bucureşti, Ernst von Mayr către ministrul Casei imperiale şi ministrul de externe din Viena se raporta: “Societatea “Carpaţilor” a ţinut la 4 iunie o şedinţă publică, căreia i-a precedat o consfătuire secretă. Despre aceasta am primit din sursă sigură (ceea ce înseamnă nota unui agent înfiltrat în organizaţie – n.n.) următoarele informaţii: subiectul consfătuirii a fost situaţia politică. S-a convenit acolo să se continue lupta împotriva Monarhiei austro-ungare, dar nu în sensul de a admite existenţa unei “Românii iredente”. Membrilor li s-a recomandat cea mai mare precauţie.

Eminescu, redactorul principal al ziarului “Timpul”, a făcut propunerea de a se încredinţa studenţilor transilvăneni de naţionalitate română, care pentru instruirea lor frecventează instituţiile de învăţământ de aici, sarcina pe timpul vacanţei lor în patrie, să contribuie la formarea opiniei publice în favoarea unei “Dacii Mari”. Săcăreanu, redactorul adjunct de la “Româna liberă” a dat citire mai multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit cărora românii de acolo aşteaptă cu braţele deschise pe fraţii lor”. (Arhivele St. Buc., Colecţia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.189-192, Haus – Hof – und Staatsarchiv Wien, Informationsburo, I.B.-Akten, K.159)

Un alt un raport confidenţial către Kalnoky, ministrul de externe al Austroungariei, informa despre o altă adunare a Societăţii Carpaţii, din care rezultă că un anume Lachman, redactor la ziarul „Bukarester Tageblatt” şi foarte activ spion austriac, avea ca sarcină urmărirea pas cu pas mai ales a lui Eminescu. În contextul notei informative se mai numeşte un agent din vecinătatea imediată a lui Eminescu, care ar fi putut fi chiar vicepreşedintele Societăţii Carpaţii, despre care se scrie negru pe alb că este, nici mai mult nici mai puţin decât … spion austriac. (numele acestuia reapare ulterior în procesul verbal dresat de comisarul Niculescu cu ocazia arestării lui Eminescu: “informat de d.d. G.Ocăşanu şi V.Siderescu că amicul lor d-l Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de alienaţie mintală”.)

Eminescu avea o statură publică impresionantă şi era perceput drept un cap al conservatorismului, dar şi al luptei pentru unitate naţională coordonate ulterior printr-o întreagă reţea de societăţi studenţeşti din oraşe centre universitare din cuprinsul monarhiei Austro-Ungare. S-a creat un fel de network care avea ca obiectiv direct lupta pentru unitatea politică a românilor. Pe lângă societatea “Carpaţii”, au mai apărut la Budapesta societatea “Petru Maior”, la Viena “România jună”, la Cernăuţi “Junimea”, “Dacia”, “Bucovina şi Moldova”, în Transilvania societatea “Astra” şi în vechea Românie, “Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor în vechea Românie”, care avea filiale inculsiv la Paris. Toate aceste organizaţii se aflau în obiectivul serviciilor secrete ale Austro-Ungariei, fiind intens înfiltrate şi supravegheate.

Colecţia arhivelor politice vieneze cuprinde numeroase rapoarte similare cu notele informative care priveau activitatea lui Eminescu, considerat un lider primejdios. Eminescu era urmărit pas cu pas. Baronul von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucureşti, îl însărcinase pe F. Lauchman în acest sens: “Eminescu este în permanenţă urmărit de F. Lachman, agent austro-ungar care avea sub observaţie mişcarea (“iridenta”) ardelenilor din Bucureşti şi ale cărui rapoarte sunt astăzi cunoscute”. O notă informativă a baronului von Mayr denunţa articolul lui Eminescu din “Timpul”, privitor la expansiunea catolicismului în România.

În 1883 Eminescu realizează un tablou al maghiarizării numelor româneşti în Transilvania şi îl ridiculizează pe rege, pe Carol I pentru lipsa sa de autoritate. Condamnă guvernul liberal pentru politica externă şi internă, denunţă cârdăşia conservatorilor cu liberalii şi devine o povară incomodă pentru toată lumea. Tiradele şi intransigenţa sa deranjau toate taberele. Eventualitatea ca acesta să devină cândva parlamentar – ca mulţi alţi ziarişti, ar fi fost nefastă pentru puterile externe din jurul României, deoarece ar fi putut genera un curent politic ostil şi neconvenabil intereselor acestora. Eminescu este informat şi simte că i se pregăteşte ceva.

 

“Moartea civilă”

În 28 iunie 1883 se strânge laţul. Este luat pe sus de poliţie şi băgat cu forţa la ospiciu. Sunt încălcate desigur toate normele legale şi i se înscenează unul dintre cele mai murdare procese de defăimare şi lichidare civilă la care au participat inclusiv “apropiaţi” interesaţi prin diferite mijloace.

Ziua de 28 iunie 1883 este o zi foarte importantă pentru istoria şi politica României nu doar datorită arestării lui Eminescu. Exact în această zi, Austro-Ungaria a rupt relaţiile diplomatice cu statul român timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegramă lui Carol I prin care Germania ameninţa cu războiul. În cursul verii Imperiul Austro-Ungar a executat manevre militare în Ardeal pentru intimidarea Regatului României, iar presa maghiară perorase pe tema necesităţii anexării Valahiei. Împăratul Wilhelm I al Germaniei a transmis de asemenea o scrisoare de ameninţări, în care soma România să intre în alianţă militară, iar Rusia cerea, de asemenea, satisfacţii.

Guvernul a desfiinţat „Societatea Carpaţii” chiar la cererea reprezentantului Austro-Ungariei în Bucureşti, baronul Von Mayr, cel care se ocupa cu spionarea lui Eminescu. Totodată cu arestarea şi internarea la balamuc a lui Eminescu au fost organizate razii şi percheziţii ale sediului “Societăţii Carpaţii” au fost devastate sediile unor societăţi naţionale, au fost expulzate persoane aflate pe lista neagră a Vienei şi au fost intentate procese ardelenilor.

Exact în această zi trebuia de fapt să se semneze tratatul secret de alianţă dintre România şi Tripla Alianţă formată din Austro-Ungaria, Germania şi Italia. Tratatul însemna aservirea României Austro-Ungariei în primul rând ceea ce excludea revendicarea Ardealului. Bucureştiul era dominat de ardeleni care ridicau vocea din ce în ce mai puternic pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor asupriţi de unguri. Eminescu era în centrul acestor manifestări. Tratatul urma să interzică brusc orice proteste pentru eliberarea Ardealului iar condiţia semnării tratatului era anihilarea revendicării Ardealului de la Bucureşti.

“Directiva de sus” s-a aplicat la diferite nivele. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele. Aşa zisele “interese de stat” l-au nimicit pe tânărul redactor – potenţială mare figură politică a României Mari, tocmai în anul când împlinea 33 de ani, vârsta jertfei lui Ioan Botezătorul şi a lui Iisus.

Tratatul a fost semnat până la urmă în septembrie 1883, ceea ce a mutat lupta ardelenilor în Ardeal.

 

Lichidarea

Ce urmează în anii următori este un coşmar – bine regizat, în care rolurile sunt asumate de personajele politice ale vremii. Distrugerea lui Eminescu este deliberată şi va duce la moartea sa. Poliţia i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat manuscrisele şi toate documentele – cică să nu fie distruse – depunându-le, selectiv, la Academie, după ani buni. Eminescu nu şi-a mai vazut niciodată corespondenţa, cărţile, notele.

În manuscrisele din acei ani, cele care au scăpat nedistruse de Maiorescu, sunt însemnări derutante, care arată nivelul la care era hotărât să acţioneze Eminescu ca lider al “Societăţii Carpaţii”. Planurile lui Eminescu, vizau contracararea consecinţele unei alianţe a Casei Regale din România cu lumea germană, proiecte cu adevărat “subversive”, mergând până la o răsturnare a lui Carol I. Este uşor de înţeles că acţiunile sale au fost dejucate prin metodologia tipică “măsurilor active” specifice serviciilor secrete de acum dar şi de atunci. Nimic nou sub soare pe câmpul “operativ”.

Se lansează zvonul nebuniei inexplicabile, se insistă pe activitatea sa poetică – romantică, se inventează povestea unei boli venerice. Este apoi otrăvit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, este bătut în cap cu frânghia udă, i se fac băi reci în plină iarnă, este umilit şi zdrobit în toate felurile imaginabile. Nu mai are unde să scrie, se resemnează cu situaţia sa de condamnat politic şi îşi asumă destinul – nu fără însă a lupta până în ultima clipă.

În 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl aducă pe Eminescu la Bucureşti, unde urmează o colaborare anonimă la câteva ziare şi reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemică ce va zgudui guvernul rupând o coaliţie destul de fragilă de altfel a conservatorilor (care luaseră, în fine, puterea) cu liberalii. Repede se află, însă, că autorul articolului în chestiune este „bietul Eminescu”.  Şi tot atât de repede acesta este căutat, găsit şi internat din nou la balamuc în martie 1889. Eminescu este scos complet din circuit, iar opera sa politică a fost pusă la index.

 

Defăimarea

Defăimarea sa nu a încetat însă la peste un secol de la uciderea sa. Adevărate campanii continuă şi azi. I se fac rechizitorii şi procese de intenţie, este proclamat drept proto-fascist. Abia recent s-a dovedit, prin contribuţia unor specialişti în medicină legală – cum este Vladimir Beliş, fost director al Institutului de Medicină Legală, sau cu aportul doctorului Vuia că mitul bolilor sale a fost o intoxicare de cea mai joasă speţă.

Punând cap la cap toate dovezile strânse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: „Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetător ştiinţific, autor a peste 100 de lucrări din domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues şi nu a avut o demenţă paralitică”.

Lui Eminescu i s-a făcut autopsia în ziua de 16 Iunie 1889, existând un raport depus la Academie, nesemnat însă. Creierul său, după autopsie, s-a constatat că are 1495 de grame, aproape cât al poetului german Schiller, iar apoi este „uitat” pe fereastră, în soare. Creierul său era o dovadă stânjenitoare a falsităţii teoriei sifilisului – deoarece această boală mănâncă materia cerebrală.

În manualele de astăzi continua însă propagarea operaţiunii de dezinformare coordonată de serviciile secrete al Austro-Ungariei. “Ţinta” Eminescu încă preocupă diferite cancelarii şi “grupuri de prestigiu” – în fapt extensii ale unor grupuri de putere care îşi perpetuează misiunea de destructurare a valorilor simbolice ale României.

George Roncea

sursa: curentul