Arhive etichetă: A. D. Xenopol

Viaţa şi opera lui A. D. Xenopol

A. D. Xenopol

XENOPOL, Alexandru D. (23.III.1847, Iaşi — 27.II.1920, Bucureşti), istoric, filozof şi scriitor.

Este primul născut dintre cei şase copii ai Măriei şi ai lui Dimitrie Xenopol. Tatăl său, probabil autodidact, dar cu o remarcabilă cultură şi cunoscând câteva limbi europene, nu a avut o situaţie materială sigură, fiind, după stabilirea sa în Iaşi, dragoman la Consulatul Prusiei, proprietar de pension, preceptorul copiilor marelui ban Iordache Ruset din Bacău şi, în sfârşit, director, aproape douăzeci de ani, al penitenciarului din Iaşi.

După ce urmă primele clase şcolare la pensionul greco-francez al lui Constantin Athanasiade şi la şcoala primară de la Trei Ierarhi, cu învăţătorul I. A. Darzeu, Xenopol îşi continuă studiile la Academie (fosta Academie Mihăileană) şi la Institutul Academic, unde funcţionau ca profesori T. Maiorescu, N. Culianu, Gr. Cobălcescu. În iunie 1867 se clasifică primul la examenul de bacalaureat; în toamna aceluiaşi an devine student în drept şi filozofie la Berlin, datorită unei burse oferită de societatea Junimea şi de Primăria municipiului Iaşi. Perioada de studii în Germania se încheie în anul 1871, odată cu obţinerea doctoratelor în drept (la Berlin) şi filozofie (la Giessen). După ce participă la serbările de la Putna (august 1871), unde rosteşte o cuvântare festivă, publicată şi în „Convorbiri literare”, revistă la care colabora din 1868, se întoarce la Iaşi. Intră în magistratură (mai întâi procuror de secţie, după aceea prim-procuror), apoi practică avocatura şi, concomitent, face parte din corpul profesoral al Institutului Academic. În anul 1883, când se înfiinţează la Universitatea din Iaşi o catedră de istorie naţională, Xenopol se prezintă la concurs şi devine titularul ei, fiind definitivat în 1886.

Continuă citirea →

Marea şansă a lui Nicolae Iorga

Nicolae Iorga si A.D. Xenopol

Ca regulă generală, reuşita de a intra în  rândurile corpului profesoral universitar este rezultatul unui subtil amestec între  şansă, competenţă profesională şi muncă. În plus, simpatia câştigată din partea unui mentor universitar pe băncile facultăţii, o colegialitate  şcolară, o prietenie de tinereţe, o afinitate ori înregimentare politică, înrudiri sau alianţe matrimoniale, o complementaritate profesională, chiar hobbyurile comune sunt şi ele susceptibile a provoca declicul, constituind atuuri deloc de neglijat, apte a netezi calea spre un post universitar.

De pildă, A.D. Xenopol a însemnat marea şansă pentru Nicolae Iorga, uneori poate unica ce apare în viaţa unui om. Ca profesor la Universitatea din Iaşi, Xenopol a fost încă de la începuturi artizanul „fenomenului Iorga”, el a dat formă şi conţinut reuşitei tânărului istoric în ierarhia sistemului. Bucurându-se de un real prestigiu intelectual şi politic, cu evidente veleităţi de mentor la universitate  şi în cadrul „Societăţii ştiinţifice şi literare” – în al cărei organ publicistic, „Arhiva”, avea să tipărească N. Iorga începând cu 1890 –, Xenopol înfruntă o parte influentă a corpului profesoral pentru scurtarea stagiului de studii al tânărului cu dispoziţii geniale (cum aprecia „Era nouă” din 24 decembrie 1889) şi tot el are ideea organizării unui banchet în cinstea lui Iorga, la care au participat toţi universitarii în frunte  cu rectorul N. Culianu. Mai mult chiar, Xenopol aranjează proaspătului absolvent o audienţă la Th. Rosetti, ministru al Cultelor şi Instrucţiunii pe atunci, asigurându-i-se astfel mult râvnitul stipendiu pentru studii în străinătate. Şi tot el este mijlocitorul şi susţinătorul căsătoriei lui Iorga cu Maria Tasu, factor favorabil lărgirii legăturilor cu mediul intelectual  şi politic ieşean, legături de mare importanţă în acel moment.

Continuă citirea →

Tată şi fiu

tata - fiu

Pentru mulţi intelectuali, tatăl a fost acela care a contribuit la dezvoltarea anumitor deprinderi, pasiuni intelectuale, tabieturi etc. În biografia lui B.P. Hasdeu, părintele său Alexandru Hâjdeu pare să fi deţinut un rol fundamental, surprins în mai multe texte de analiză istoriografică. În fragmentul memorialistic  Istoria ideilor meleAlexandru D. Xenopol (1847-1920) atribuie tatălui multe din elementele definitorii ale educaţiei viitorului istoric. Lipsa de cultură a mamei sale a fost îndeajuns suplinită de personalitatea complexă a tatălui. Acesta cunoştea vreo şase limbi străine (din care patru foarte bine), avea o bibliotecă bogată, iar în fragedă copilărie îl lua pe Alexandru „pe genunchi”, fredonându-i „melodii triste şi melancolice din ţara lui îndepărtată” (memorialistul îi atribuie o origine anglo-saxonă). Este şi explicaţia pentru care istoricul A.D. Xenopol a manifestat întreaga sa viaţă multă aplecare pentru muzică, întreţinând chiar – periodic – un salon artistic bine cunoscut la Iaşi la cumpăna dintre veacurile XIX-XX. Tot tatălui său îi datorează calităţi precum buna gestiune a bugetului familial, respectarea unui program riguros în timpul zilei, corectitudinea în îndeplinirea angajamentelor de orice fel, religiozitatea, cu alte cuvinte, după cum mărturiseşte A.D. Xenopol, „în această înconjurime de muncă şi de înteţire intelectuală s-a deşteptat prima mea copilărie”.

Continuă citirea →

A.D. Xenopol – Principiile fundamentale ale istoriei

A.D.Xenopol - Principiile fundamentale ale istorieiAutor: A.D. Xenopol

Titlu: Principiile fundamentale ale istoriei

Editura: Tipografia H. Goldner

An: 1900

Sursa: Unibuc.ro

*******************************************************************

Scriind această carte, nu am avut în cuget a alcătui o filosofie a istoriei, nici nu am căutat a tălcui trecutul dintr-un punt de vedere oarecare. Lucrarea noastră urmăreşte cu totul o altă ţintă decât acea de a da o explicare împrejurărilor prin care s-a strecurat neamul omenesc. Vroim numai să cercetam şi să întemeiem principiile pe care se razimă cunoştinţa trecutului, să dovedim caracterul cu desăvârşire ştiinţific al acestei cunoştinţi şi să apărăm istoria împotriva învinuirilor ce i se aduc din toate părţile; într-un cuvânt, vroim să constituim ştiinţa istoriei. (A.D. Xenopol)

Continuitatea populaţiei romanice după retragerea aureliană

A. Poziţia lui Robert Roesler (1871)

Cei care susţin menţinerea unei populaţii romanice în Dacia se împart în două categorii. Unii susţin părerea că provincialii romani s-au refugiat în munţi pentru a-şi păstra acolo libertatea şi viaţa, alţii, printre care Maior şi Laurian, consideră că ei au rămas netulburaţi în văi şi câmpii în vechile lor case şi aşezări. Împotriva primei păreri putem ridica întrebarea de ce coloniştii romani, obişnuiţi cu bunurile unei culturi mai dezvoltate, ar fi preferat să îmbrăţişeze o viaţă în sălbăticie, să schimbe modul de viaţă urban şi agricultura cu păstoritul, când împăratul lor le asigurase în Moesia locuinţe şi pământuri, în mijlocul poporului lor, în condiţiile plăcute ale unei existenţe obişnuite, sub protecţia săbiilor legiunilor romane, unde nu trebuiau să părăsească nici măcar vechiul nume al provinciei lor? A doua părere îşi găseşte respingerea în căutarea zadarnică a presupusei continuităţi a oraşelor şi populaţiei Daciei în toate monumentele literare ale vecinilor.

(Robert Roesler, Romänische Studien. Untersuchungen zur alteren Geschichte Rümäniens, Leipzig, 1871, p. 118–119)

Xenopol

B. Răspunsul lui A.D. Xenopol (1884)

Chiar bogaţii când fugeau din Dacia, încă nu o părăseau fără gândul de a se întoarce, căci greu se dezlipeşte omul de ceea ce a agonisit, dovadă mulţimea de comori îngropate, găsite pe pământul vechii Dacii! Dar încă sărmanul! El se retrăgea totdeauna în preajma locuinţei sale, sperând că se vor linişti vremile şi că va putea să-şi revadă aşezarea şi casa. […] Timpul trecea şi o generaţie se strîngea după alta în creierii munţilor, încît cei născuţi la umbra înaltelor lor piscuri se deprinseră în curând a găsi aici o nouă patrie. […] Cei bogaţi s-au dus, daci sau romani; cei săraci au rămas aici, ori de ce naţionlitate s-ar fi ţinut. […] Un popor aşezat nu fuge niciodată în întregimea lui în faţa unei năvăliri. […]

(A.D.Xenopol, Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinţei românilor în Dacia Traiană, Bucureşti, 1998, p. 38–39)

Problema romanizării Daciei

A. Poziţia lui Robert Roesler (1871)

Dacia era provincie imperială în frunte cu un legat de rang pretorian la început, apoi, din vremea lui Marcus Aurelius, cu rang consular. Ţara, care şi-a pierdut cea mai bună şi cea mai mare parte a puterii sale demografice de-a lungul unui război îndârjit şi sângeros care a durat mai mulţi ani, ca şi prin emigrare, primi o nouă populaţie prin coloniştii romani care s-a revărsat aici din toate provinciile Imperiului roman, dar în mare măsură din Italia de Jos. Avem motive să credem că elementul dacic supus s-a ţinut departe de contactul cu civilizaţia romană şi şi-a menţinut duşmănia faţă de Roma. Romanitatea Daciei a fost însă diferită de cea a altor provincii cucerite de armata Romei. În Italia de Sus, Gallia, Spania, Britannia, Pannonia etc. ea a fost produsul unei fericite deznaţionalizări a unei populaţii numeroase preexistente care a continuat să reprezinte majoritatea, a atragerii acestei populaţii la un alt mod de a gândi şi de a vorbi, a amestecului unei părţi a sângelui roman imigrat cu cel local iberic, celtic şi alte neamuri. În Dacia însă a fost creată o adevărată ţară de colonizare dintr-un teritoriu slab locuit şi înconjurat de o popula]ie duşmănoasă, în care însă romanitatea nu şi-a înfipt rădăcini atât de adânci, nesprijinindu-se pe bazele sigure ale unei na]ionalităţi cucerite şi din punct de vedere spiritual. De aici şi uşurinţa cu care mai târziu a putut să fie îndepărtată şi a dispărut, fără a lăsa atât de multe urme ca în Britannia sau în Noricum, fiind ştearsă ca o simplă poleială.

(Robert Roesler, Romänische Studien. Untersuchungen zur alteren Geschichte Rümäniens, Leipzig, 1871, p. 44–45)

B. Răspunsul lui A.D. Xenopol (1884)

Roesler pare deci a primi de adevărate spusele lui Eutropiu, care zice că „Dacia pierduse prin lungul război împotriva romanilor poporaţiunea sa bărbătească“. […] Dară, chiar dacă am lua ca atare spusele lui Eutropiu, nu arată el oare prin cuvintele sale că femeile şi copii dacilor nu suferiră cu toţii soarta părinţilor? Apoi această nouă generaţie nu era ea îndestulătoare
pentru a reconstitui în ţară o bază naţională pe care să se poată hultui elementul roman? De aceea, şi inscripţiunile găsite atât în Dacia, cât şi aiurea ne dovedesc cu prisosinţă fiinţarea poporului dac după cucerire, precum şi romanizarea lui. Trebuie amintit că poporul roman înţelegea a lipi de imperiul său provinciile cucerite într-un cu totul alt chip de cum au făcut-o în timpurile mai noi ungurii sau nemţii. Departe de a alcătui o castă despărţită de poporul cucerit, romanii se legau cu el prin căsătorii, îi înlesneau intrarea în cetăţenia romană şi cu toate că îl întrebuinţau la toate lucrările, îl făceau să se bucure de toate foloasele.

(A.D. Xenopol, Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinţei românilor în Dacia Traiană, Bucureşti, 1998, p. 22–23)

C. Punctul de vedere al lui Dimitrie Onciul (1885–1886)
[…] Pe baza indiciilor istorice, noi nu putem susţine romanizarea acestei ţări decât în partea apuseană a Ardealului cu Banatul timişan şi Oltenia, pe care teritoriu se mărginise colonizarea romană. În Moldova şi Valahia răsăriteană, precum şi în regiunea dintre Tisa superioară şi Ardeal, lipsea această temelie; aici nomenclatura topografică a rămas sub dominaţia romană curat dacă, ca şi populaţia. […] Şi după părăsirea provinciei dacii din ţară susţin ostilităţi cu Imperiul roman. Acest element ostil, în cea mai mare parte, nu se poate privi ca romanizat.

(Dimitrie Onciul, Scrieri istorice, ed. critică îngrijită de A. Sacerdoţeanu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968, p. 167–168)