Arhive categorie: Invenţii în istorie

Istoria armelor si armamentelor – a doua parte

Introducerea prafului de puşcă

Un salt de calitate excepţional în dezvoltarea armamentului a avut loc atunci când în Europa, datorită unei cunoaşteri avansate a tehnicii de topire a metalelor, a apărut ideea unei folosiri diferite a prafului de puşcă (amestec de nitrat de potasiu, carbon şi sulf, inventat în China în sec. I, dar obţinut în Europa doar în sec. XIV), care nu mai este substanţa explozivă de lansat cu catapulta, ci combustibil pentru mortier pentru a arunca proiecte  împotriva grupurilor înarmate şi a fortificaţiilor. Apariţia primelor bombarde, tot în sec. XIV, şi a altor tipuri de arme de foc, transportabile sau nu, a dat naştere unei revoluţii ample şi pline de consecinţe în domeniul războiului şi al politicii.

Armatele de cavaleri cu armuri şi arme albe, legate de seniorii feudali, au apus fără drept de apel; numai monarhiile statelor naţionale, pe punctul de a se naşte, puteau să ţină piept unei poveri financiare reprezentate de folosirea armelor de foc, organizând eficient structurile militare legate de noul tip de armament. Nu este întâmplător faptul că numele regelui Gustav II Adolf al Suediei, angajat în Războiul de treizeci de ani (1618-1648) a rămas legat atât de progresele tehnice importante în cadrul artileriei, cât şi de introducerea unor sisteme organice de comandă şi control al trupelor armate prin aceste noi instrumente de război.

Şi dominaţia pe care Europa sec. XVI a început să o dobândească ulterior pe arii tot mai vaste ale globului trebuie corelată, cel puţin parţial, cu prezenţa armelor de foc din arsenalele sale. Prin inventarea corăbiei (noul tip de navă de război, înarmată cu zeci de tunuri, dispuse pe cele două laturi ale ambarcaţiunii) în sec. XVI olandezii au revoluţionat şi războiul pe mare, până atunci legat de lupta corp la corp.

Cursa înarmărilor în sec. XIX-XX

Progresele înregistrate de cercetarea tehnologică în sec. XIX (inventarea sistemelor de ochire, cartuşelor şi sistemului de reîncărcare pentru armament portabil şi tunuri, a afeturilor pentru artilerie; dezvoltarea armelor cu repetiţie şi automate) au făcut să crească eficienţa armamentului într-o măsură de neconceput cu câteva decenii înainte şi au constituit condiţia importantă a unei agresive politici de putere pentru naţiunile europene şi SUA. Legătura tehnică necesară şi avantajoasă economic care s-a instaurat între marea industrie şi producţia militară a alimentat la rândul său cursa înarmărilor, punând la dispoziţia comunităţilor politice un potenţial distructiv tot mai vast şi inovator.

Primul război mondial a cunoscut folosirea, deloc marginală, pe câmpul de luptă a unor noi arme: chimice, avioane, submarine şi tancuri. Enormele pierderi umane din timpul conflictului i-au convins pe unii oameni politici să-şi pună în mod serios problema unui control al armelor.

În cursul celui de-al doilea război mondial, armele experimentate în conflictul precedent au jucat un rol hotărâtor: a fost cazul tancurilor, încadrate în unităţi blindate şi al aviaţiei, care s-a dovedit hotărâtoare nu numai în luptele terestre, ci şi în cele navale, încât a dus la apariţia unui nou tip de navă de război: portavionul.

După război, efectul combinat al descoperirii fisiunii nucleare (care a dus la producerea celor bombe atomice care au explodat la Hiroshima şi Nagasaki) şi al confruntării politice şi ideologice dintre cele două superputeri, sovietică şi americană, a determinat o nouă fază de accelerare a cursei înarmărilor.

La începutul anilor ’50 şi-a făcut apariţia bomba H sau cu hidrogen, de sute de ori mai puternică decât primele bombe atomice. Rachetele (deja folosite de germani cu focoase convenţionale în timpul celui de-al doilea război mondial) au fost dotate cu focoase nucleare şi destinate să acopere distanţe intercontinentale.

Posibilitatea de folosire a armelor nucleare numai în cazul unui război total, a determinat o puternică relansare a armamentelor tradiţionale, şi acestea tot mai sofisticate. Între ani ’80 şi ’90 prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa şi dispariţia URSS, implicând sfârşitul opoziţiei bipolare, au eliminat, cel puţin teoretic, premisele echilibrului de teroare nucleară. Faptul acesta nu influenţează dezvoltarea armelor convenţionale, obiect al unui comerţ foarte înfloritor dintre ţările industrializate şi ţările din lumea a treia.

Istoria armelor si armamentelor – prima parte

Armele în epoca primitivă

În cele mai vechi timpuri, producerea de arme – care coincideau adesea cu instrumentele de muncă, utilizate atât pentru vânarea animalelor, cât şi pentru operaţiile de atac şi apărare faţă de alte fiinţe umane – a mers în pas cu diferite stadii de dezvoltare a capacităţii de a prelucra mai întâi materialele disponibile (oase, pietre, lemn) apoi metalele (arama, bronzul, fierul). S-a trecut de la măciuca primitivă la unelte de piatră şi de la pumnale de silex la arme de atac de calitate superioară, precum pumnale metalice cu lama lată, triunghiulară, săbii cu cele mai variate forme, săgeţi cu vârfuri metalice întărite. Producerea de arme cu părţi de metal a dus la diversificarea armamentului de apărare, precum scuturile şi platoşele (la început din lemn şi piele).

Inovaţiile din marile imperii ale antichităţii

Interacţiunea dintre mijloace şi modalităţi de război şi comunitatea umană organizată apare în mod evident în dezvoltarea armelor şi armamentului în cadrul marilor imperii din antichitate; acolo unde exista un suveran sau o elită cu surse financiare importante şi o influenţă socială pe măsură, se înregistrează o evoluţie a armelor şi a tehnicii de război. Este cazul carelor de război mesopotamiene, egiptene, miceniene şi chineze din epoca Shang (mileniul II î. Hr.), prin care s-a încercat să se combine raza de acţiune a armelor de azvârlire cu protejarea luptătorului şi rapiditatea însăşi a mijloacelor de transport, creând posibilitatea de înfrângere a unui duşman constrâns să acţioneze pe jos şi numai într-o confruntare de aproape.

Un caz diferit este acela privind preponderenţa elementului de infanterie în civilizaţia greacă postmiceniană, cu falangele de hopliţi (şiruri strânse de războinici pedeştri cu lănci lungi, săbii şi scuturi) lansate de oraşele-state greceşti şi de Alexandru cel Mare şi care se dovedesc în stare să distrugă cavaleria de temut a perşilor: egalitatea cetăţenilor în oraşele-state a avut un corspondent în planul armamentului, o creştere a importanţei politice şi a ponderii militare a infanteriei faţă de cavalerie – armă tipică a oligarhiei nobiliare.

Continuă citirea →

Originile ceasului (partea a doua)

Galilei a observat că un pendul de o anumită lungime pare a oscila pe arcul său de cerc într-o perioadă constantă de timp. Mulţi ani mai târziu, Galilei i-a cerut fiului său să facă un ceas care să folosească pendulul ca regulator, dorind astfel să îmbunătăţească precizia ceasurilor ce funcţionau numai pe baza de greutăţi.

Dar ceasul respectiv a devenit practic abia în 1656, datorită lui Christiaan Huygens. Un pendul simplu nu are perioade de oscilaţie identice. De aceea, pentru a soluţiona problema, Huygens a modificat pendulul, realizând astfel prima pendulă cunoscută. Aceasta era de fapt un fel de orologiu în miniatură bun pentru a fi montat în turnuri, cu o precizie suficientă pentru a indica minutele.

Cam în aceeaşi perioadă, Robert Hooke a facut experimente cu arcuri. Descoperirile lui au condus la realizarea unor ceasuri ce utilizau ca organ de acţionare arcul în locul greutăţilor, ceasul devenind astfel un aparat portabil. Prin secolul XVIII ceasurile care marcau secundele erau deja la îndemâna tuturor.

Treptat, ceasurile mecanice au devenit tot mai precise, dar cu anumite limite. După cel de-al doilea război mondial, oamenii de ştiinţă au început să-şi concentreze atenţia la alte mijloace de măsurare a timpului. Ceasurile atomice utilizează atomii care vibrează de milioane de ori pe secundă. Până şi ieftinele ceasuri de mână cu cipuri pe bază de siliciu au sute sau mii de vibraţii fără eroare pe secundă. Ca urmare, astăzi s-a ajuns la măsurarea unor intervale de timp incredibil de mici. Chiar şi computerul personal utilizează un regulator de timp care poate lucra în domeniul cuprins între 4000 şi 20.000 de cicluri pe secundă. Fără o măsurare atât de exacta a timpului, computerele n-ar fi capabile să opereze cu viteza şi eficienţa dorite.

sursa: Allexander Hellemans, Bryan Bunch – Istoria descoperirilor ştiinţifice, Trad: Diana Constantinescu, Ed. Orizonturi, Bucureşti, pag.142

Originile ceasului (partea intai)

In sistemele antice de masurare a timpului, ziua si noaptea erau egale, atribuindu-i-se fiecareia cate 12 ore. Metoda era convenabila din moment ce „aparatele” de masura erau cadranele solare utilizate in China, in forma lor primitiva, inca din anul 2600 i.Hr. Deoarece de la sezon la sezon lungimea zilei si noptii variaza, tot asa varia si perioada de timp corespunzatoare unei ore chinezesti. La aparitia orologiilor cu apa, cam 1000 de ani mai tarziu, conflictul intre cele doua forme de masura a devenit evident.

Orologiul cu apa functioneaza prin scurgerea continua, in cantitate constanta, printr-un orificiu, a apei aflate intr-un rezervor. Cantitatea de apa dintr-un alt rezervor este utilizata pentru a actiona un indicator oarecare – cel mai simplu arata nivelul apei din rezervor. Din moment ce curgerea apei este aproape uniforma, indicatorul are o miscare similara pe suprafata gradata a rezervorului, permitand citirea orelor. Dar cum lungimea orelor se schimba de la sezon la sezon, practic pentru fiecare luna era necesar un alt orologiu cu apa.

Anticii au rezolvat problema pe diverse cai, cum ar fi realizarea unei alte suprafete gradate pentru fiecare luna in parte. In felul acesta, indicatiile orologiului cu apa erau aproape in pas cu cele ale cadranului solar, care a ramas in uz paralel cu noua inventie. Mai tarziu, in loc de a modifica orologiile cu apa pentru a le adapta sezoanelor, s-a recurs la construirea unor cadrane solare care sa indice orele de aceeasi lungime pe tot parcursul anului.

In secolul VIII, chinezii au inceput sa modernizeze orologiile cu apa, adaptandu-le clichete primitive. Clichetul este o parghie articulata la un capat si profilata la celalalt, care permite unei roti sa se roteasca numai pana la un anumit punct, in care o blocheaza. Astfel, miscarea continua a fost inlocuita de „tic-tac”-uri discrete.

Pe la inceputul secolului XIV, europenii aveau notiune de clichet, care era folosit pentru a frana caderea unei greutati atasata cu o franghie sau un lant. Ceasurile mecanicecu clichet si greutati au fost treptat perfectionate si montate in turnuri pe tot cuprinsul Europei.


sursa: Alexander Hellemans, Brian Bunch – Istoria descoperirilor stiintifice, Trad: Diana Constantinescu, Editura Orizonturi, Bucuresti, pag. 65

Benjamin Franklin – inventatorul paratrasnetului

Benjamin Franklin nu a fost numai marele om politic care a luptat si a obtinut independenta S.U.A., ci si un fizician vestit pentru experientele sale privind electricitatea atmosferica.

El a efectuat cunoscuta si periculoasa experienta cu zmeul, pe care l-a lansat intr-o zi din vara anului 1752 pe un camp din apropierea Philadelphiei, cand cerul era acoperit de nori negri de furtuna. De capatul sforii de care era tinut zmeul, Franklin a legat o cheie metalica. Din cauza umezirii sforii de catre picaturile de ploaie, aceasta a devenit buna conducatoare de electricitate si in momentul cand, imprudent, Franklin a apropiat un deget de cheie, s-a produs o scanteie electrica, asemanatoare cu aceea care apare cand apropiem degetul de unul din polii incarcati ai unei masini electrostatice, demonstrand astfel ca norii de furtuna sunt incarcati cu sarcini electrice si ca fulgerul este, de fapt, o scanteie electrica mai mare.

Experientele de aceste fel, din cauza tensiunilor electrice foarte mari care apar in norii de furtuna, sunt foarte periculoase. Fizicianul Richmann, profesor la Universitatea din Sankt-Petersburg, mai putin norocos, a fost ucis de un trasnet in timpul unei furtuni insotita de descarcari electrice, in cursul unei experiente demonstrative de captare a sarcinilor electrice din atmosfera, efectuata in anul 1753.

In urma succesului pe care l-a avut experienta sa cu zmeul, lui Franklin i-a venit ideea realizarii unui dispozitiv care, fixat pe cladirile inalte, sa le protejeze impotriva descarcarilor electrice din atmosfera. Acest dispozitiv, numit de el paratrasnet, este alcatuit dintr-o tija metalica verticala, legata la pamant cu un conductor de coborare.

Calendarul in istorie

Prima marime pe care oamenii au putut s-o masoare cu un oarecare grad de precizie, reusind sa se puna de acord cu sistemul de masurare a acesteia a fost timpul, desi initial a fost vorba numai de perioade mari de timp.

Perioadele mari de timp pot fi mai lesne masurate deoarece universul insusi este un „ceasornic” datorita miscarii zilnice si anuale a Pamantului si Lunii. Cu toate acestea, s-a ajuns cu greu la o delimitare a marimilor de timp.

Ziua reprezinta o miscare completa de revolutie a Pamantului; luna reprezinta o unitate de masura care delimiteaza perioada in care pe cer apare Luna noua pana la urmatoarea sa aparitie; anul, in schimb, nu este atat de usor de masurat. De fapt, nici macar „ziua” n-a fost atat de usor de masurat pe cat ar parea. A trebuit sa treaca ceva vreme pana cand oamenii sa invete sa masoare ziua de la o amiaza la alta (amiaza fiind momentul in care soarele ajunge in cel mai inalt punct al sferei ceresti).

Vechii egipteni au fost primii care au stabilit lungimea cea mai exacta a anului, probabil deoarece Nilul se revarsa cam in aceeasi perioada a fiecarui an. Inundatiile coincid in general cu evolutia elicoidala a planetei Sirius – adica atunci cand Sirius rasare cam in acelasi moment su Soarele. Desi intre cele doua astfel de aparitii trec 365 de zile, anul are de fapt 365 de zile, 5 ore, 48 de minute si 46 de secunde, mai exact cu aproximativ un sfert de zi peste cele 365 stabilite.

Se stie ca in 139 i.Hr. datele calendarului egiptean corespundeau perfect cu sezoanele, cu o periodicitate de aproximativ 1455 de ani. Stiind acest lucru, astronomii au lansat ipoteza ca durata de 365 de zile a fost instituita fie in 4228 i.Hr., fie prin 2773 i.Hr.

Astronomii greci au fost cei care un introdus sfertul de zi lipsa in calendarul egiptean, adaugand cate o zi in plus la fiecare al patrulea an, dar majoritatea oamenilor au ignorat-o.

Calendarul lor, cu un salt de o zi, a fost adoptat de romani in anul 46 i.Hr., sub domnia lui Iulius Caesar. De atunci, calendarul avea sa sufere o singura modificare majora, in 1582, cand Papa Grigore al XIII-lea, la sfatul astronomilor, a scos din calcul saltul de o zi a anilor care terminau cu doua zerouri.


sursa: Allexander Hellemans, Bryan Bunch – Istoria descoperirilor stiintifice, Trad: Diana Constantinescu, Ed. Orizonturi, Bucuresti

Tango – istoria unui dans pasional

INCEPUTURI

Stim sigur ca tangoul a aparut undeva la sfarsitul secolului 19 in Argentina, probabil in jurul anului 1880. Datele precise legate de aparitia tangoului sunt dificil de obtinut – comunitatea de oameni in care a aparut tangoul a disparut de mult, iar despre nasterea tangoului stim mai multe povesti decat date istorice concrete.

Buenos Aires era, la sfarsitul secolului 19, un oras care primea din Europa si din restul lumii un sir nesfarsit de emigranti – francezi, germani, italieni, spanioli, evrei, si asa mai departe. Putem recunoaste in tango „la contre dance” adus de francezi, valsul german, sau chiar influente din muzica negrilor adusi ca sclavi in America de sud. Fiecare grup venea in Argentina cu o particica din cultura proprie, inclusiv muzica si dansul. Din amestecul acestor culturi s-a nascut in cele din urma tangoul.

Tangoul a aparut in periferiile din Buenos Aires in baruri, bordeluri etc, unde barbati singuri isi petreceau vremea band, jucand carti, dansand sau apelau la serviciile „celei mai vechi profesii din lume”. A dansa tango cu o femeie in acea vreme era considerat obscen – imbratisarea este prea intima, picioarele se ating si se intrepatrund… Asa incat daca barbatii doreau sa incerce un pas nou sau sa invete sa danseze, singura posibilitate era sa danseze cu un alt barbat. Dansatorii de tango repetau intre ei astfel incat sa atraga admiratia doamnelor. Experimentand si dansand unii cu altii, acesti dansatori, multi anonimi, au creat dansul tango.

Muzica de tango era cantata pe instrumente portabile: chitara, vioara, etc. Bandoneonul, adus in Argentina la sfarsitul secolului 19 a devenit instrumental asociat cu tangoul, iar sunetul bandoneonului inseamna pentru multe persoane sunetul tangoului.

In acea perioada tango-ul nu era considerat un dans acceptabil in societate pentru ca, avand in vedere unde aparuse tangoul, oamenii il considerau imoral. Treptat insa, clasa de jos din Buenos Aires incepe sa asculte si danseze tango (fara miscari „pacatoase” cum ar fi corte-urile sau quebrada insa…) sambata sau duminica, la nunti, botezuri, si asa mai departe.

Tinerii din clasele sociale superioare, intoarcandu-se dimineata acasa dupa nopti de aventura petrecute in suburbii, au aratat surorilor, verisoarelor, etc acest nou dans si daca ne gandim ca la inceputul lui 1906 se vandusera cam o suta de mii de partituri din Yo soy la morocha (Eu sunt bruneta), este evident faptul ca tinerele din inalta societate puteau cel putin canta tango, daca nu il si dansau.

Cu toate acestea, tangoul era condamnat de politicieni si moralisti si va mai dura destul de multa vreme pana cand sa ajunga „fiul iubit al Buenos Aires-ului”.

TANGOUL IN EUROPA

Argentina s-a dezvoltat enorm intre sfarsitul secolului 19 si 1930. Intregul oras a fost reconstruit. Casele mici si strazile inguste construite de colonistii spanioli au fost inlocuite de bulevarde largi si parcuri spectaculoase dupa modelul francez.

Argentina era la acel moment una dintre primele 10 cele mai bogate tari ale lunii, iar cei mai bogati argentinieni mergeau in Europa cel putin o data pe an. Petrecerile lor fastuoase din Paris si Londra, unde de obicei aveau vile luxoase, au dat nastere expresiei „bogat ca un argentinian”. Tangoul, adus in Europa la astfel de petreceri, a devenit brusc moda europeana.

Toata lumea a inceput sa dea petreceri cu orchestre de tango din Argentina. Moda femeilor s-a schimbat pentru a se adapta tangoului. Rochiile infoiate au facut loc altora mai usoare si mai stranse pe trup.

Tangoul s-a raspandit ca focul si a cuprins Parisul, Londra, Roma, Berlinul si peste ocean New Yorkul. Si abia apoi s-a intors in Buenos Aires – insa cu alt statut.

INAPOI IN BUENOS AIRES – EPOCA DE AUR A TANGOULUI

Intors la Buenos Aires si acceptat acum in societate, tangoul a intrat acum in ceea ce se numeste de obicei varsta de aur a tangoului.

Cantaretul Carlos Gardel, vocea de aur a tangoului, este in parte responsabil de transformarea tangoului intr-o muzica „respectabila”, iubita si admirata. Carlos Gardel a fost vedeta tangoului – un star idolatrizat si ascultat peste tot in lume. Carlos Gardel inaugureaza varsta de aur a tangoului, iar moartea sa tragica pare sa incheie aceasta perioada.

Intre 1935 si 1950 orchestrele de tango isi dezvolta fiecare propria amprenta sonora, iar marii compozitori de tango isi creeaza orchestre fidele care canta exact viziunea compozitorului. Orchestre cum ar fi Juan D’Arienzo (El Rey del compás – regele ritmului), Francisco Canaro, and Aníbal Troilo sunt definitorii pentru sunetul tangoului, asa cu il cunoastem astazi.

Incepand din aceasta perioada si continuand mult dupa ea, tangoul isi rafineaza sunetul iar muzica de tango devine sofisticata si incepe sa se adreseze unui public educat intru tango. Orchestra lui Carlos di Sarli vine cu sunete ample, gradioase iar adesea coardele si pianul acopera traditionalul bandoneon, cum ar fi de exemplu in tangoul Bahia Blanca (numele orasului natal al compozitorului).

Orchestra Osvaldo Pugliese (el nectar de tango – nectarul tangoului) propune un sunet complex, bogat, cateodata discordant in mod intentionat. Muzica lui Pugliese nu era scrisa neaparat pentru dans si se asculta mai mult sau se folosea pentru coregrafii sau pentru spectacole de tango. Gallo ciego, unul dintre tangourile reprezentative pentru Pugliese este un exemplu perfect al sunetului distinctiv al acestei orchestre.

TANGO NUEVO

Tangoul modern este dominat de compozitorul Ástor Piazzolla care in timpul anilor 50 era luat peste picior de traditionalistii tangoului pentru incercarile lui de a face din tango o forma de muzica pop. Piazzolla insa se impune ca unul dintre cei mai complecsi compozitori de tango – despre muzica sa, adesea nedansabila, se spune ca este sunetul vietii din Buenos Aires intr-o forma care amesteca jazzul, tangoul si muzica clasica contemporana.

Pe drumul deschis de Astor Piazzolla au sosit Litto Nebia, Siglo XX, si mai tarziu Gotan Project (Philippe Cohen Solal, Edouardo Makaroff si Christoph H Muller) si Carlos Libedinsky. Tangoul modern amesteca muzica electronica cu tango si este adesea descris ca „tango fusion”.

sursa: milonga

Istoria medicinei moderne

Medicina moderna isi are originea la inceputul secolului al IV-lea i.Hr., cand medicul grec Hipocrat a fundamentat diagnosticul medical bazat pe experienta si observatie. Inca din antichitate, el a fost considerat „parintele medicinei„.

Nascut in insula Kos, fiu de medic la randul sau, Hipocrat a predat medicina la o scoala locala, calatorind si tinand prelegeri de medicina in toata Grecia continentala. Corpusul hipocratic, o serie de tratate consacratepracticii si cercetarii medicale, a fost scris partial de Hipocrat, fiind folosit pana in secolul al XIX-lea ca manual de catre studentii la medicina.

Pornind de la premisa ca orice boala sau suferinta are cauze naturale, Hipocrat a respins ideea potrivit careia imbolnavirea unei persoane reprezinta razbunarea zeilor. In ceea ce priveste diagnosticarea, Hipocrat era incomparabil. Nu se folosea de termometre sau stetoscoape, insa simtul logicii si observatiei il ajutau sa determine cauzele unei boli si sa anticipeze evolutia acesteia intr-un mod eficient.

Desi Juramantul lui Hipocrat probabil ca nu a fost scris de el, ci doar numit astfel in onoarea lui, a stat la baza eticii medicale timp de peste doua milenii si poate fi considerat drept o mostenire a principiilor acestuia.

Dupa Hipocrat, medicina a progresat mai inatai prin cercetarea biologica realizata de Aristotel, apoi, in secolul al II-lea d.Hr, prin studiile de anatomie ale medicului grec Galenus din Pergam, ce profesa in Roma si care a pus bazele fiziologiei experimentale.

Invataturile lui Hipocrat, Aristotel si Galenus au dominat lumea medicala de-a lungul evului mediu, pana in perioada Renasterii. Doctorii nu au inceput sa disece si sa examineze in mod riguros cadavre decat in secolul al XVI-lea, revolutionand stiinta medicala si facand posibila folosirea unor tehnici chirurgicale precise. Acest moment de cotitura este marcat de o serie de carti cunoscute sub denumirea generala De humani corporis fabrica, apartinand anatomistului flamand Andreas Vesalius; in general, se considera ca aceasta lucrare sta la baza chirurgiei moderne.

Originea medicinei

Originea medicinei – 3000 i.Hr.; Babilon

„Daca un doctor care trateaza un abces va ucide pacientul, i se vor taia mainile”.

Aceasta pedeapsa severa pentru malpraxis, care marca sfarsitul carierei unui doctor, a fost gasita gravata pe un stalp de piatra datand din anul 3000 i.Hr. Ea face parte din Codul lui Hammurabi, care, alaturi de zeci de tablite scrise cu cuneiforme din aceea perioada, constituie primele practici medicale. Daca pacientul era un sclav, doctorul nu primea nici o pedeapsa, insa trebuia sa cedeze in schimb unul dintre sclavii sai.

Medicina a reprezentat un subiect fascinant pentru babilonieni. Atunci cand nu era disponibil un doctor pentru a trata un pacient – de obicei cu ierburi medicinale si prin practica proorocirii ce presupunea examinarea ficatului unui animal sacrificat pentru a se afla evolutia bolii – bolnavul era asezat in mijlocul strazii, astfel ca oricine trecea prin zona sa-i poata oferi un sfat medical; asadar, intr-un fel, fiecare babilonian devenea un doctor amator. 🙂

Egiptenii din aceeasi perioada erau mai rigurosi din acest punct de vedere, recunoscand doar medicii autorizati. Primul doctor ce a primit o atestare, in jurul anului 3000 i.Hr., a fost Imhotep, mare vizir al faraonului Zoser. Sulurile de papirus descoperite in secolul al XIX-lea dezvaluie faptul ca Imhotep si succesorii acestuia se bazau in mare parte pe vraji si incantatii pentru tratarea bolilor, insa foloseau si o serie de tehnici chirurgicale, cum ar fi sangerarea (pentru reducerea febrei si pentru eliberarea spiritelor malefice in cazurile de nebunie), precum si o gama variata de plante medicinale.

Istoria operei (II)

Epoca clasica, in secolul al XVIII-lea

Perioada clasica, aparuta pe fundalul Iluminismului ca replica la stilul excesiv de complicat si ornamental al muzicii baroce, este legata de numele a doi maestri, Franz Joseph Haydn si Wolfgang Amadeus Mozart. Stilul lor clasic se distingea de stilurile baroc si rococo, pe mai multe voci, prin claritate si prin simpllitatea tematicii si a acompaniamentului instrumental.

Prolificul compozitor Haydn, un individ scund, brunet, cu fata brazdata de varsat de vant, s-a nascut in 1732 si este considerat parintele clasicismului in muzica. A reprezentat sub mai multe aspecte imaginea tipica a Iluminismului: moderat de religios, moderat de cutezator, inteligent, dar nu dincale-afara, aventuros, insa nici pe de parte la fel de revolutionar precum contemporanul sau Mozart. Pentru Haydn, totul se afla intr-un echilibru mental si emotional.

Mozart, nascut la Salzburg in anul 1756, a fost unul dintre cei mai exploatati copii-minune din istoria muzicii si s-a vazut nevoit sa plateasca pretul, devenind un adult invidios si usor iritabil – care, intamplator, scria o muzica sublima. Inspirandu-se din creatia lui Haydn si din muzica italiana acest geniu inccomparabil s-a dovedit un exponent stralucit al oricarei forme de muzica preluate de la predecesorii sai. El a trait doar 35 de ani, insa in aceasta scurta perioada a lasat lumii o mostenire muzicala comparabila doar cu cea a lui Beethoven.

Epoca romantismului, in secolul al XIX-lea

Simfonia a treia, „Eroica„, a lui Beethoven, scrisa in anul 1803, a marcat sfarsitul clasicismului si debutul epocii romantice in muzica.

Absorbind elemente clasiciste din creatiile lui Haydn si ale lui Mozart, Beethoven a adoptat o directie care in muzica echivaleaza cu aparitia conceptului romantic al individului eliberat. Insasi „Eroica” reprezinta o lucrare fundamentala in aceasta directie, dezvaluind o puternica sursa de energie ce avea sa se manifeste in creatiile ulterioare.

Beethoven a fost primul compozitor ale carui personalitate si caracter au avut un impact semnificativ asupra tipurilor si stilului de muzica pe care a compus-o. Inspirat de fortele revolutionare ale vremii, el s-a declarat un agent artistic liber, lipsit de orice responsabilitate fata de vreun patron. El a trasformat modelele clasice de sonata, simfonie, concert si cvartet, conferindu-le o mare forta emotionala.

Romantismul a inlocuit formalismul clasicismului prin subiectivism, in ideea ca impulsul si inspiratia aveau de jucat un rol important in motivarea compozitorului, precum si a interpretului; iar reactia ascultatorului urma sa fie mai degraba de natura emotioanala decat rationala.

In epoca romantica au aparut cateva forme compozitionala noi, dintre care se remarca uvertura de concert, poemul simfonic, suita simfonica si variatiile simfonice.

Cel mai popular instrument al perioadei a fost pianul, printre compozitorii romantici importanti ce au compus pentru acest instrument numarandu-se Chopin, Schumann, Liszt si Brahms.

Epoca moderna, in secolul al XX-lea

In jurul anului 1900, in muzica s-au produs o serie de modificari majore. Schimbarile nu survenisera niciodata atat de rapid si nici nu existase o asemenea diversitate stilistica. Conventiile ce guvernasera muzica occidentala secole de-a randul faceau acum loc cautarii febrile a unor moduri noi de exprimare sonora, mai intai prin muzica atonala, iar mai tarziu prin cea electronica.

Armonia muzicala a inceput sa se dezintegreze in fata abundentei sonore a muzicii cromatice cultivate de Richard Wagner intre anii 1865-1880. Compozitorul francez Claude Debussy, folosind o gama de cinci tonuri, o abordare degajata a ritmului si o nuantare subtila a duritatii si moliciunii, s-a indepartat de stilul cultivat de Wagner in 1902, cand a compus opera atonala, impresionista Pelleas si Melisande.

Debussy  a sugerat pentru prima data modificarea radicala a stilului muzical prin lucrarea sa revolutionara din 1894, Preludiu la dupa-amiaza unui faun. In mod cer, el a prefigurat evolutiile in materie de atonalitate ce urmau sa se produca in scurt timp la Viena, la initiativa lui Arnold Schonberg. In 1908 acesta a compus Cartea gradinilor suspendate, distrugand definitiv longevivul concept al armoniei si tonalitatii si inlocuindu-l prin disonanta sau zgomot, cum o numesc multi.

Istoria luptelor

Luptele, alaturi de celelalte sporturi fara arme precum boxul, isi au originea in truismul preistoric „Cel mai puternic supravietuieste”. Aceasta deoarece luptele deriva din ritualuri menite sa-i confere unui individ abilitatile esentiale pentru a deveni si a ramane conducatorul unui grup primitiv. Scopul era, desigur, depasirea adversarului intr-o lupta directa. Insa folosirea sportului in locul unui duel soldat cu moartea unuia dintre competitori a permis evitarea uciderii sau ranirii grave a membrilor grupului. In plus, participantilor li se oferea posibilitatea de a-si imbunatati abilitatile cu prilejul acestor concursuri.

Prima dovada a trantelor ce luau forma unui sport recunoscut este furnizata de competitiile de lupte din Egiptul Antic si din Mesopotamia. Sigilii cilindrice si o statueta de cupru ce ilustreaza acest sportau fost datate in jurul anului 3000 i.Hr., iar o lucrare literara din acea perioada, Epopeea lui Ghilgames, descrie o partida de lupte intre cei doi protagonisti, Ghilgames si Enkidu. In mormintele egiptene de la Beni Hasan au fost descoperite imagini foarte realiste ale unor prize si aruncari folosite in lupte, datand din jurul anului 2500 i.Hr.

Totusi, in atichitate luptele au cunoscut cel mai puternic avant in randurile grecilor. Ei au ridicat aceasta forma de sport pe un piedestal, principalul atribut al vietii sociale al unui tanar devenind calitatea sa de membrual unei paleste, ce reprezenta locul de antrenament al luptatorilor.

Operele literare grecesti abunda in descrieri pe tema rigorilor acestui sport, insa luptele erau o activitate atat de obisnuita si toata lumea le intelegea atat de bine, incat nici un cronicar nu a simtit nevoia sa descrie tehnicile folosite, desi a fost unul dintre cele mai importante sporturi, in peste 100 de orase, timp de 1200 de ani. Tot ce s-a putut afla din scenele gravate pe vasele grecesti si pictate in desenele murale este ca luptele libere erau un sport foarte popular, iar concurentii se luptau goi, asemenea altor atleti din acea vreme.

Istoria operei (I)

Termenul „opera„este o abreviere a expresiei italiene „opera in musica”, ceea ce inseamna „lucrare muzicala”, iar in prezent este o forma de teatru ce consta dintr-un text dramatic, sau libret, combinat cu interpretarea vocala si acompaniamentul instrumental.

Claudio Monteverdi

Desi in antichitate existau forme artistice care combinau poemele dramatice si muzica, prefigurand evolutia operelor, primele opere propriu-zise au aparut spre sfarsitul secolului al XVI-lea in Italia. Combinatia unica de literatura si muzica reprezentata de opera a aparut in Florenta, fiind promovata de un grup de intelectuali si artisti ce se adunau in mod regulat la palatul impresarului teatral Jacopo Corsi in jurul anului 1590. Acest grup includea trei nume sonore ale istoriei muzicii: Emilio de Cavalieri, compozitorul ce urma sa scrie lucrarea considerata drept primul oratoriu, Reprezentarea sufletului si a corpului; compozitorul si cantaretul Jacopo Peri, care avea sa scrie prima opera; si compozitorul Claudio Monteverdi, care a scris mai tarziu prima capodopera a genului, Orfeu.

Acest grup de talente, ce-l includea si pe poetul Tasso, concepea mici drame teatrale cu acompaniament instrumental si solouri vocale, in incercarea de a reinvia teatrul grec antic. Pentru ei, textul avea o importanta mult mai mare decat muzica de acompaniament, astfel ca au renuntat la polifonia complexa din acele vremuri si au adoptat monofonia, adica acompaniamentul textului cantat sau recitat pe o singura linie melodica. Aceasta reutilizare a monofoniei a condus in final, dupa multe debuturi esuate, la aparitia nu numai a operei in forma in care o cunoastem, dar si a cantatei si a oratoriului.

Euridice, de Jacopo Peri

Distinctia pentru „prima opera” ii revine lui Dafne, creatia lui Peri, cu libretul scris de poetul Ottavio Rinuccini. Aceasta a fost pusa in scena la palatul lui Corsi, in timpul carnavalului dinaintea postului Pastelui din 1597-1598. Libretul a fost publicat in 1600 si a supravietuit, insa tot ce a ramas din muzica lui Peri este prologul si o arie. Prima opera ce a supravietuit integral, atat ca muzica cat si ca libret, ii apartine tot lui Peri: este o punere in scena a poemului pastoral al lui Rinuccini, Euridice, ce a avut premiera la Palatul Pitti din Florenta in ziua de 6 octombrie 1600.

In scurt timp, opera a fost importata in Franta, insa datorita popularitatii de care se bucura teatrul si noutatii reprezentate de noua forma de dans, baletul, opera nu s-a impus in aceasta tara pana in vremea lui Jean-Baptiste Lully, in ultima jumatate a secolului al XVII-lea.

Henry Purcell

Opera s-a incetatenit la fel de greu si in Anglia, unde avea de concurat cu populara feerie, un spectacol aristocratic derivat in mare parte din balet. Prima si, poate, cea mai reusita opera englezeasca, a fost Didona si Enea, a lui Henry Purcell, pusa pentru prima data in scena in anul 1689 de catre elevele unei scoli de fete din Londra.

Originea sporturilor

Aparitia sporturilor a fost posibila abia dupa ce asigurarea supravietuirii nu a mai constituit o preocupare permanenta pentru omul primitiv. Survenit la ceva timp dupa intemeierea primelor gospodarii si domesticirea animalelor, acest fenomen avea sa fie observat pentru prima data in leaganele civilizatiei din Egipt, de-a lungul fluviului Nil si in Mesopotamia, actualmente o regiune din Irak.

Printre primele activitati sportive practicate de populatia Egiptului antic se numarau un joc de bowling asemanator cu versiunea moderna, un joc numit „aruncarea betelor”, care s-ar putea sa fi fost similar jocului modern de domino, si primul sport ce presupunea folosirea unei mingi. In mod ciudat, acest ultim joc era practicat doar de fete.

Cea mai importanta descoperire din istoria sporturilor a fost in mod cert mingea. Se stie ca maimutele arunca cu pietre si fructe rotunde, astfel ca probabil nu a exsitat vreun moment in evolutia omului in care o forma sau alta de minge sa nu fi fost urmarita, lovita sau aruncata. Primele civilizatii aparute, cea egipteana si cea sumeriana, erau familiarizate cu mingea, care era fie o bucata sculptata de lemn usor, fie fasii de piele cusute si umplute cu par, pene sau tesaturi. Ulterior s-au folosit vezici de animale umflate si acoperite cu piele pentru a reduce riscul inteparii.

Cele mai vechi referiri la mingi de cauciuc provin de la indienii azteci, asa cum reiese din relatarile facute de exploratorii Lumii Noi de la sfarsitul secolului al XV-lea care observasera indienii „ce bateau mingi”.

Din aceste forme primitive de distractie a aparut o gama larga de sporturi si jocuri moderne avand ca obiectiv urmarirea si prinderea unei mingi.

Istoria grisinei

In 1666 se năştea la Torino, ducele Vittorio-Amedeo II-lea, care va deveni în 1713 primul rege al Piemontului din Casa de Savoia. Vittorio- Amedeo era un copil debil şi suferind, iar mama sa, ingrijorată de sănătatea fiului său, a consultat un doctor renumit în epocă: Don Baldo Pecchio, din Lanzo Torineze. Acesta a avut o sclipire de geniu si a diagnosticat la tânarul duce o intoxicaţie alimentară (numită astăzi enterocolită gastrică) provocată de folosirea pâinii infectată cu bacterii patogene.

În epocă pâinea care se numea ghessa sau grissa, nu era preparată în cele mai bune condiţii, o coceau foarte puţin şi prost. Don Baldo, care-şi amintea încă de anumite  grissiette  bine coapte pe care mama sa le prepara când el era copil şi suferea de aceiaşi boală, a cerut brutarului curţii Antonio Brunero sa facă o pâine foarte îngustă şi bine coaptă , mai mult chiar coapta repetat  biscuit (cuit= copt), pentru a se distruge datorită coacerii perfecte toate micro-organismele ce s-ar afla în aluat. Rezultatul a fost un produs impecabil din punct de vedere higienic şi fără bacterii: grisina

De la denumirea de ghessa s-a trecut la ghersin (mica ghessa), apoi italienizat grissine. Astfel s-a născut grisina la Torino , care a fost denumit Grissinopoli.

Cu acest miraculos  aliment-medicament, abatele Baldo Pecchio a reusit în 6 luni să vindece pe tânărul duce, care a preluat puterea , înlăturând-o pe mama sa de la regenţă, s-a căsătorit (cu nepoata de frate a Regelui Franţei Ludovic al XIV, Anne de Orleans, ) iar în 1716 devine primul rege din Casa de Savoia al Piemontului şi Sardiniei. A urmat ascensiunea rapida a dinastiei care a devenit apoi prima dinastie a Italiei unite (1857).

Aceasta celebra pâine torineză, pe care Napoleon o aprecia numind-o micul beţigaş de Torino, a cucerit imediat lumea întreagă devenind : Pâinea regilor si Regele pâinilor.

sursa: culinar.ro

Istoria buletinului

Inca de la varsta de 14 ani te reprezinta, te identifica, te legitimeaza. Daca te opreste cineva pe strada, buletinul este probabil cea mai relevanta dovada ca esti cine spui ca esti. Dar care este istoria cartii de identitate in forma ei actuala si cum se legitimau oamenii inainte?

Daca erai curier sau mesager prin 1300 in Europa si trebuia sa transmiti o veste importanta despre un oras vecin sau un inamic, era foarte probabil sa fii considerat impostor. Asta pentru ca nu existau acte care sa ateste identitatea persoanelor. In schimb, oamenii erau recunoscuti prin tot felul de semne mai mult sau mai putin arbitrare, ca imbracamintea, culoarea pielii sau trasaturile fetei. Insa, daca cei carora trebuia sa le transmiti vestea nu te mai vazusera niciodata, aveai o problema.

In aceasta situatie se apela la diferite consemnuri. Dupa cum precizeaza Jane Caplan si John Torpey in cartea „Documenting individual identity”, cersetorii, calugarii si pelerinii trebuiau sa poarte asupra lor scrisori de recomandare de la preoti, diplomatii erau dotati cu certificate speciale, pe care le atasau de palarie sau haina, pentru a fi imediat recunoscute, iar curierii aveau insigne speciale. Deloc surprinzator insa, acestea erau repede falsificate.

In secolul al XV-lea, Europa a inceput sa simta tot mai mult nevoia unor acte administrative de evidenta a populatiei, sarcina care a fost incredintata preotilor. Marea lipsa a acestor rapoarte ecleziastice era ca includeau doar catolicii, in timp ce evreii si protestantii erau omisi.

In Franta, dupa 1789, sarcina completarii catastifelor a trecut in mana primarilor si a autoritatilor locale. Chiar si asa, documentele nu erau nici pe departe fidele realitatii, in primul rand pentru ca multi magistrati nu stiau sa scrie.

Pana in 1917, registrele administrative si pasapoartele au devenit mijloace pe care autoritatile din cele mai multe state se puteau baza pentru a afla orientarea politica, statutul civil si potentialul economic al purtatorului. Atestarea identitatii si evidenta populatiei erau vitale pentru intocmirea listelor electorale, dar si pentru plata taxelor sau pentru impunerea serviciului militar. In plus, impartirea copiilor in functie de nationalitate si de limba materna era importanta in domeniul educatiei.

Probabil nici un alt regim nu a fost mai interesat de perfectionarea sistemului de evidenta a populatiei decat cel comunist. Buletinul era un instrument strans legat de industrializare si colectivizare si oferea cele mai importante date despre purtator in cazul unei inspectii.

In Romania, buletinul din perioada comunista este cea mai apropiata forma de identificare personala vis-a-vis de cartea de identitate din prezent. Problema adoptarii cartilor de identitate este in acest moment o problema controversata in state ca Marea Britanie. Aproximativ 100 de tari din toata lumea apeleaza la acest sistem de identificare personala.

sursa: stiridebine.ro