Tragica poveste a surorilor Bronte

surorile Bronte

Astăzi se împlinesc 171 de ani de la moartea, la doar 30 de ani, a scriitoarei britanice Emily Brontë (1818-1848), autoarea romanului „La răscruce de vânturi”.

Familia – Tatăl, pastor în Haworth, comitatul Yorkshire

Cenușia casă parohială se bucura de puțini vizitatori, mai cu seamă după moartea soției pastorului Bronte, Maria Branwell, petrecută în toamna anului 1821. Pastorul Patrick Bronte, rămas văduv la 44 de ani, ducea o viață singuratică, deși casa lui era plină de copii, șase la număr, iar gospodăria era condusă de sora răposatei sale soții, vârstnica domnișoară Elizabeth Branwell.

 O școală nefastă

Cea dintâi ieșire a copiilor Bronte în lume s-a produs sub o zodie fără noroc. După  mulți ani, Charlotte avea să scrie, cu o durere la fel de ascuțită ca atunci când lucrurile s-au petrecut, despre lunile nefaste ale șederii surorilor ei la școala de la Cowan Bridge. În Jane Eyre, paginile cele mai întunecate, scrise cu o mânie reprimată de una dintre supraviețuitoare, sunt închinate descrierii sordidului lăcaș condus de referendul pastor Carus Wilson și în care și-au lăsat viața sau sănătatea atâtea ființe omenești. Așezat într-o văgăună mlăștinoasă spre care se cobora prin întunecate păduri, pensionul îngloba 80 de fete de diferite vârste, uniformizate de purtarea unor veșminte urâte și umilitoare.

Dar înfățișarea n-ar fi avut totuși prea mare importanță, dacă ne gândim că totul era pus în acel mediu de educație puritană în slujba îmblânzirii orgoliului presupus al unor copii, care trebuiau cu orice preț și-n orice clipă să știe că sărăcia lor nu le putea îngădui pe lume decât cea mai mare supunere și umilință. Ce era mult mai grav era regimul la care fetele colegilor săraci ai pastorului Carus Wilson erau supuse. Frigul și inaniția căpătaseră rangul de mijloace de educație “pioasă” a sufletului nefericiților copii. Dormind în încăperi înghețate, nevizitate de soare ori de flacăra focului, spălându-se câte șase într-un lighean, hrănite dimineața cu o fiertură de ovăz mai întotdeauna arsă, la prânz cu un singur fel de mâncare gătit cu grăsime râncedă, la ora cinci cu o felie de pâine și o înghițitură de cafea, iar seara cu un pahar de apă și o felie subțire de prăjitură de ovăz, pensionarele se îmbolnăveau curând, aproape fără excepție de friguri palustre ori de tuberculoză.

În lunile ianuarie, februarie și parte din martie, copiii, care nu se puteau plimba din cauza zăpezilor mari și a drumurilor impracticabile, erau totuși obligați, din aceleași rațiuni igienice, să stea afară în aer liber un ceas în fiecare zi. Charlotte spune despre aceste recreații sportive cuvinte puțin admirative:

“Îmbrăcămintea nu era îndestulătoare pentru a ne apăra de gerul aspru; n-aveam ghete, zăpada pătrundea în pantofi și se topea acolo; mâinile fără mănuși ne înțepeneau și se acopereau de degerături ca și picioarele: mi-aduc aminte suferința înnebunitoare pe care o înduram în fiece seară din această cauză, când mi se umflau picioarele, ca și chinul de a băga dimineața în pantofi degetele umflate, jupuite și țepene.”

Moartea primei surori

Maria Bronte a avut mult de suferit de pe urma antipatiei pe care o nutrea față de ea una dintre educatoare. Pedepsele se țineau lanț, pentru o pată făcută pe caiet, pentru un moment de neatenție în timpul explicației sau al întrebărilor puse în clasă, pentru felul nepotrivit în care își ținea picioarele pe podea, cu tălpile prea înclinate într-o parte. Pusă mereu la colt sau în mijlocul clasei, la regim de apă și pâine pe o zi sau două, bătută cu biciul pe care era trimisă să-l aducă ea singură, certată, umilită fără încetare, Maria nu se plângea niciodată și nu învinovățea pe nimeni de suferința ei.

Fetița cuminte, blândă și grijulie cu frații ei mai mici, care le cânta cât se pricepea și le spunea povești la Haworth, intrase într-un mic infern din care a ieșit doar pentru a muri. Slăbită peste măsură, chinuită de o tuse suspectă, Maria e luată de tatăl ei înapoi acasă la 14 februarie 1825, după o ședere de șapte luni la Cowan Bridge. Spre primăvară, ea moare de tuberculoză, înainte de a fi împlinit 12 ani.

Moartea celei de a doua surori

Foarte slabă și ea, atinsă de același rău fără leac, ftizia, Elizabeth e trimisă la Haworth la sfârșitul lunii mai. După două săptămâni moare și a doua fiică a pastorului Bronte care, îngrozit de perspectiva de a-și pierde copiii toți, le readuce pe Charlotte și pe Emily de la Cowan Bridge la 1 iunie 1825. Chiar dacă n-au avut soarta Mariei și a Elizabettei, cele două surori, asupra cărora încep să se îngrămădească amintirile sumbre încă de la această vârstă, vor rămâne cu o sănătate șubredă pentru totdeauna.

Toți încep să scrie

Revanșa vieții claustrate a copiilor Bronte se simte în contrastul violent dintre împrejurările comune, calme și banale ale existenței exterioare și efervescența precocei lor imaginații. Și toți încep să scrie din joacă. E adevărat că trăiau totuși într-o casă în care scrisul era gestul obișnuit al tatălui și poate chiar rațiunea existenței lui de intelectual.

Pasiunea pentru studiu – Charlotte

Pasiunea ei rămăsese, ca întotdeauna, studiul. Charlotte învăța nu numai pentru că știa ce nevoie de cunoștințe bogate va avea în viitorul ei de învățătoare a altora, dar mai ales fiindcă o împingea dorința fierbinte de a știi. Citea fără întrerupere, acumula din cărți și din afara lor. Lipsită de orice urmă de încredere în sine, adolescenta se socotea urâtă, neînsemnată și vroia să suplinească acest complex de inferioritate fizică printr-o împodobire onestă a intelectului.

Puțin sociabilă – Emily

Puținii musafiri ai casei parohiale observau tăcerea politicoasă a lui Emily, rezerva ei, în contrast cu volubilitatea Charlottei. Aceasta avea să scrie mai târziu despre ea:

“Sora mea nu era din fire predispusă spre sociabilitate. Ea nu trecea pragul casei decât pentru a se duce la biserică ori a se plimba pe coline. Deși sentimentele ei pentru oamenii din jur erau binevoitoare, nu căuta societatea lor și, cu rare excepții, n-a avut prilejul de a-i frecventa. Și totuși îi cunoștea bine, le știa felul de a fi, vorba, istoria familiei: putea să fie interesată de cele ce se spuneau despre ei și să vorbească ea însăși cu detalii minuțioase, vii și exacte, dar rareori schimba câte o vorbă.”

O voință enormă – Emily

Emily a luat asupra ei toate treburile grele ale unei case cu puțin confort. Dar sănătatea șubredă, ca și a celorlalți, e dublată de o voință enormă și de obișnuința supunerii de bunăvoie la constrângerile cele mai grele. La curățenie, gătit, spălat, călcat, se adaugă și frământatul pâinii pe care Emily se pare că o făcea deosebit de gustoasă.

Sete de dragoste absolută – Charlotte

La începutul lunii martie a anului 1839, Charlotte primește o cerere în căsătorie din partea lui Henry Nunssey. Frumosul, recele văr al Ellenei, care va îmbrăca trăsăturile personajului St. John în Jane Eyre, dorea să se însoare cu o persoană de cea mai mare seriozitate, capabilă să-l secondeze în funcțiunea lui clericală, trecând peste orice chestiune de înclinație veritabilă, de afecțiune adâncă. Dar Charlotte nu dorește în niciun fel o căsătorie fără dragoste și dacă n-o poate avea astfel preferă să renunțe pentru totdeauna. De aceea, preotul din Downington, în Sussex, va primi refuzul ei. După câteva zile, Charlotte îi explica Ellenei, de teamă ca aceasta să nu se fi supărat, rațiunile refuzului. Ea îi spunea într-o scrisoare din  12 martie că recunoaște toate meritele lui Henry, dar că nu avea și nu putea să aibă acel atașament puternic care s-o facă să moară pentru el.

“Și dacă vreodată mă mărit, o s-o fac privindu-mi bărbatul în lumina acestei adorații. Zece la unu că n-o să am niciodată ocazia; dar n-are nicio importanță. Mai mult, mi-am dat seama că știa atât de puțin despre mine, încât de abia știa cui îi scria. Cred că s-ar speria dacă m-ar vedea în adevărata mea fire; ar crede că sunt într-adevăr o entuziastă romantică, fără frâu. N-aș putea să stau o zi întreagă în fața soțului meu cu o față gravă. Aș râde, aș face haz de toate și aș spune ce mi-ar trece prin minte. Și dacă el ar fi un om deștept și m-ar iubi, lumea întreagă cântărită în balanță față de cea mai mică dorință a lui, ar fi ușoară ca aerul.”

Ce sete de dragoste absolută și ce refuz de compromis se ascundea în mărunțica institutoare mioapă și prost îmbrăcată!

Ratatul familiei – Branwell

În toată familia Bronte, ai cărei membri respiră în primul rând o mare demnitate umană, un simț deosebit al rezervei, al decenței și al viețuirii nobile în toate împrejurările, Branwell apare ca o pată îngrozitoare, ciudată. În ratatul acesta pe care ai săi l-au considerat genial (și avusese daruri îndestulătoare poate la punctual de plecare), s-au strâns toate slăbiciunile pe care ceilalți nu și le-au îngăduit, toată indiscreția de care ceilalți n-au suferit niciodată , toate viciile pe care ceilalți le disprețuiau.

Tăcută și singuratică – Emily

… caracterul ei tăcut și singuratic. Ținea întreaga casă, administra bruma de avut comun cu simțul datoriei față de ceilalți, cu o răspundere grea de șef real, administrativ al unei familii destul de încercate. Ea nu avea nici blândețea ștearsă a Annei, nici luciditatea volubilă a Charlottei. La ea creșterea răspunderilor în afară și experiența de familie dusese la o sporire enormă a factorului volitiv, cu o putere care ștersese treptat feminitatea. Emily trăia acum eroic, cu o posibilitate de renunțare totală la persoana ei. Asta o făcuse mai iertătoare cu Branwell ca și cu ceilalți, dar îi dăduse, în afară, o oarecare asprime, de tipul acela care se asociază cu virtutea cea mai înaltă.

24 septembrie 1848 – moare Branwell și răcește Emily

Sărmanul părinte a avut nevoie de toată puterea morală, de tăria rar întâlnită a familiei ca să poată oficia în biserica cenușie slujba morților lângă sicriul nădejdilor sale și să-l vadă coborât în groapă. Era o zi rece și întunecată, bătută de vântul acela dușmănos de răsărit, de care se temea Charlotte și Anne, dar pe care-l disprețuia Emily. Și tocmai Emily a răcit.

Moartea lui Emily

Cortegiul mortuar a trecut din nou prin cimitir spre biserică, așa cum făcuse cu trei luni înainte. Slujbele de îngropăciune au fost rostite tot de pastoral Bronte. Fragila formă pământească a Emilyei, care nu împlinise încă 30 de ani, a fost îngropată într-una din năvile bisericii lângă mama, fratele și surorile ei. Ca un erou al Greciei antice, ea a ascuns în delicatul ei înveliș de pământ un suflet de uriaș care ar fi uzat și ar fi fărămițat trupuri mult mai puternice decât al ei. O voință enormă unită cu o concepție unică despre renunțare au apăsat fără milă o formă delicată, o sănătate șubredă. Spiritual a învins, dar trupul s-a prăbușit și n-a rămas din Emily Jane Bronte decât amintirea celor care au iubit-o și opera ei de geniu.

Urmează Anne

În scrisoarea către Ellen, Charlotte se plângea de sănătatea Annei, zguduită grav de moartea Emilyei. De asemenea regreta că pastorul Bronte nu el nici el într-o stare prea bună. Dar nu știa încă de misiunea grea care o aștepta, aceea de a face pe infirmiera pe lângă sora mai mică. Anne avea să intre neașteptat de repede pe calea luată de Branwell și Emily. Astfel tenebrele suferinței stau întinse fără întrerupere în casa Bronte, ca o contrapondere parcă la succesul și notorietatea nefericitelor autoare.

Charlotte nu se gândea decât la Anne și la tatăl ei. Pe Anne o îngrijea cu mâna ei, dându-i untura de pește prescrisă de doctor și punându-i vesicatorii. Anne se supunea tratamentului , fiindcă dorea să se facă bine. De aceea avea din când în când câte o zi mai bună care făcea să renască speranțele și în inima ei și mai ales în inima îndoliată a Charlottei. În realitate însă, Anne era resemnată. Anne a fost mereu o prezență tăcută, luminoasă, blândă, care și-a împlinit misiunea măruntă cu sârguință și devotament.

Charlotte e conștientă de natura răului: aceeași tuberculoză care i-a ucis toate surorile o va secera în cele din urmă și pe Anne. În clipa supremei despărțiri, sora mai mare nu și-a putut stăpâni durerea, Anne a încurajat-o, spunându-i: “Curaj, Charlotte, curaj”, apoi a trecut la cele veșnice fără zbucium. (28 mai)

Charlotte era adânc zguduită de cele întâmplate și nu se dezmeticise încă. Se întreba cum avea să se mai desfășoare viața ei și a celor din viața parohială, se lăsa în voia lui Dumnezeu, se mira că zilele îi sunt mai ușor de îndurat prin grijile mărunte ale casei decât ar fi crezut. Dar nopțile erau groaznice.

“Marea încercare începe când sfârșește seara și se apropie noaptea, scrie ea. La acest ceas obișnuiam să ne strângem în sufragerie – obișnuiam să stăm de vorbă. Acum stau singură – sunt silită să tac – nu mă pot opri să mă gândesc la zilele lor din urmă, aducându-mi aminte de suferințele lor, și de ce au spus și au făcut, și de felul cum arătau în clipa în care erau loviți de moarte.”

 În aprilie 1854, Charlotte și Arthur Bell Nicholls s-au logodit

Acum când în sfârșit era confruntată cu dragostea, Charlotte nu găsea în sine nici așteptare, nici freamăt. Era calmă, obiectivă, îl privea pe logodnicul ei cu stimă, cu respect, încercând să-i dea și afecțiunea pe care o merita din plin. Dar afecțiunea venea mai greu. Charlotte întâlnise târziu dragostea unui bărbat pentru ea: avea 38 de ani. Apoi niciodată în scrierile ei care cristalizau probabil vise adânci, iubitul nu apărea în persoana unui cleric. Dimpotrivă, figurile clericale fuseseră mai întotdeauna obiectul ironiei ei, dacă ne gândim numai la Shirley, de pildă. Și deodată o iubește mai mult ca oricine pe lume un vicar al tatălui ei, pe care-l și ridiculizase în romanul acela. Era un om cu principii Arthur Bell Nicholls, conștiincios în cariera lui și păstrând o linie de conduită dintre cele mai lăudabile. Iar Charlotte știa, din educație și experiență, că acestea sunt calitățile reale ale unui om pe care să te poți bizui. Mai știa ea că ar fi putut avea eventual și afinități de gusturi și idei, dar aici intra într-o zonă a dezideratelor ideale. Și de aceea are cumințenia de a aprecia calitățile morale intrisece ale viitorului ei soț, fără să-i ceară imposibilul. Charlotte scria unei prietene:

“Am credința că-mi voi iubi soțul – îi sunt recunoscătoare pentru calda dragoste ce-mi poartă. Cred că este un om plin de afecțiune, conștiincios și însuflețit de înalte principii; și dacă aș regreta că la acestea nu se adaugă talente superioare, gusturi și gânduri apropiate de ale mele, mi s-ar părea că sunt o înfumurată și o nerecunoscătoare. Providența îmi oferă acest destin. Atunci, fără îndoială este cel mai bun pentru mine.” 

Se pare că Charlotte care nu se măritase din dragoste, ci doar din stimă, prețuire morală și oarecare compasiune începe să facă ucenicia afecțiunii conjugale, care o miră și o încântă.

Ultimele cuvinte

La 15 februarie scria unei prietene:

“Nu poate fi pe lume, mi se pare, soț mai blând și mai bun decât al meu. Nu duc lipsă acum de plăcută tovărășie când sunt sănătoasă, nici de cea mai delicată îngrijire când sunt bolnavă.”

Charlotte se stinge în noaptea de 30 spre 31 martie, după o succesiune dureroasă de stări lucide și stări de delir. Ultimele cuvinte din ultimele clipe conștiente au fost singurele de împotrivire sau de regret din cei 39 de ani plini de suferință:

“N-o să mor, nu-i așa? N-o să ne despartă… Am fost atât de fericiți.”


sursa: Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Surorile Bronte, București, Editura Tineretului, 1967

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: