Viața lui Rudyard Kipling (II) Gloria

rudyard-kiplingCărţile junglei sunt compuse în 1894-1895, pe când se stabilise în Statele Unite, la rudele soţiei sale (Caroline Balestier din Brattleboro, Vermont, sora lui Charles Wolcott Balestier, cu care Kipling scrisese în colaborare unele povestiri); de un fantastic pictural, povestea pentru copii  este de multe ori pretext al unor descrieri în care culoarea izbucneşte de pretutindeni, plină de sevă. S-a spus că această descriere a junglei dovedeşte pe deplin „puterea fanteziei lui Kipling, a unui artist capabil să recreeze Natura ca pe o hiperbolă”.

Nu cred că e adevărat: Kipling era un scriitor prin excelenţă vizual, care nu vorbea despre niciun lucru care s-ar fi aflat dincolo de sfera experienţei sale directe. Numai că această sferă era uimitor de largă şi spiritul său de observaţie extrem de ascuţit. „Omuleţul cu ochelari”, cum îi spunea Frank Norris, transcria ceea ce vedea sau ceea ce i se povestea şi, cum el nu concepea că literatura ar putea fi o artă a fanteziei, lua şi poveştile altora drept adevăr.

Dar povestirile pentru copii erau altceva: un fel de convenţie cu micii cititori care acceptau ideea că animalele ar fi putut vorbi între ele. Şi aici însuşi Kipling părea să caute o explicaţie cât de cât plauzibilă: Mowgli, neuitatul erou al Cărţilor junglei, înţelegea graiul jivinelor pentru că trăise printre ele. Era un fel de seriozitate ce acredita exact aceeaşi idee, prin mijlocirea aceleiaşi tehnici pe care, începând de prin 1914, o va folosi şi Edgar Rice Burroughs; celălalt copil al oamenilor rătăcit printre făpturile junglei, Tarzan, se străduieşte să-i convingă pe cititori că aventurile lui ar putea fi adevărate. Şi Mowgli este, din acest punct de vedere, întru totul asemenea fratelui său din jungla africană, căruia – însă – îi lipseşte admirabila candoare a personajului lui Kipling şi trăieşte totul cu un fel de crispare dramatică.

Nici Stalky and Co. nu face excepţie: şi aceasta este o carte a cărei substanţă epică se nutreşte din fapte întru totul adevărate. E mai presus de orice îndoială că foarte puţine lucruri au fost fantazate aici. Poate doar cele două decenii care trecuseră din 1878, când Kipling a fost înscris la „United Services College din Westward Ho” în Devonshire, şi 1890, când şi-a publicat romanul, să fi aureolat, cum e întru totul firesc, amintirile despre vremea intrării în adolescenţă. Nici unul dintre eroii cărţii n-a fost inventat, toţi au fost identificaţi, fără efort, cu profesorii şi colegii lui Kipling.

Nici personajele povestirilor lui pentru copii nu sunt întotdeauna imaginare: delicata Taffymay din Poveşti chiar aşa era fiica scriitorului, Josephine. Murise în 1899 când, la doi ani după ce familia Kipling părăsise America şi se stabilise în Anglia, se întorsese pentru scurtă vreme în Statele Unite, unde romancierul era pe atunci (şi multă vreme după aceea) cel mai îndrăgit autor de cărţi în limba engleză, popularitatea lui nefiind egalată decât de aceea a lui Twain. Dar tragicele întâmplări din 1899 (Kipling însuşi se aflase în primejdie de moarte, doborât de pneumonia care-i ucisese fiica) l-au făcut să nu mai primească nici una din nenumăratele invitaţii de a trece din nou Atlanticul, spre ţărmurile americane.

Oamenilor acelei ţări le dedicase, în 1897, acea odă a eroismului simplu din Căpitanii curajoşi, elogiu al muncii primejdioase a pescarilor din Noua Anglie. În 1889, când se întorcea din India spre Anglia, de pe lungul drum prin Japonia şi Statele Unite, le trimisese prietenilor multe scrisori (care vor fi adunate în 1899 într-un volum, De la o mare la alta), lăudând virtuţile americanilor. Acum, i se părea că ţara soţiei lui „a rămas în urmă, într-un ungher întunecat al amintirii, şi că n-a existat decât în imaginaţia unui spirit rău care mi-a hotărât destinul”.

Era în căutarea gloriei. În 1895, i se oferise titlul de Poet Laureat care avea semnificaţia recunoaşterii unei valori neîndoielnice. L-a refuzat, pentru ca i se părea a fi „prea oficial”; pentru acelaşi motiv a declinat de trei ori onoarea de a fi decorat cu Ordinul de Merit. În 1907 i se decernase Premiul Nobel pentru literatură (până astăzi, a rămas cel mai tânăr laureat al acestei distincţii). Cărţile-i apăreau în acelaşi ritm neîntrerupt: romane, poeme, povestiri pentru copii, schiţe. Dar, încă de pe acum, glasurile generaţiei mai tinere (şi chiar ale unor intelectuali din propria lui generaţie) începuseră să obiecteze împotriva „auto-pastişei“ pe care o desluşeau în ultimele cărţi ale lui Kipling.

După războiul din 1914-18, scriitorul nu mai era întâmpinat cu entuziasmul de odinioară. El însuşi scria mai rar; poate că moartea pe front a fiului său, John, să-l fi afectat atât de profund, poate că ideile lui politice să se fi năruit în cataclismul mondial, poate că, aşa cum mărturisea uneori, se simţea străin într-o lume pe care recunoştea că n-o înţelege prea bine.

Kipling aparţinea perioadei victoriene care, mai ales prin literatura lui, se prelungise până la primul război. Ideile lui erau datornice spiritului care se plămădise în Anglia ultimului sfert de secol, după încoronarea reginei ca împărăteasă, al unui sfert de secol încheiat de războiul cu burii. Lui i se pune în seamă, mai mult decât politicienilor şi generalilor, crearea orgolioasei, freneticei credinţe în destinul imperialei Britanii. Într-o vreme a expansiunii coloniale, crezul său era acela că politica imperialistă însemna doar exercitarea unui drept deţinut de ţara sa (pe care o va cunoaşte târziu şi nu va primi de la ea motive de prea multe bucurii) prin firea însăşi a lucrurilor. O mentalitate pe care Kipling n-o ilustra în discursuri, aşa cum făceau oamenii politici, ci „într-un chip mult mai eficient, inculcând-o în sentimentele cele mai intime ale oamenilor”. 

Cândva, Frank Norris declarase că îl socoteşte pe Kipling „un cântăreţ după al cărui cântec se cuvine că se compună versurile lumii”. Jack London îşi amintea cum, în tinereţe, fiind prea sărac, îşi copia de mână povestirile celui pe care-l numea „idolul” său britanic. Entuziasmul de odinioară s-a potolit. Dar, în ultima vreme, a dispărut şi atitudinea cu totul negativă a celor care urmându-l pe Oscar Wilde, îl considerau „cea mai de seamă autoritate între scriitorii de mâna a doua”, sau – aşa cum scria Orwell –„cel mai bun poet de versuri proaste”. Când a murit, în 1936, unii contemporani, admiratori ai altor valori, ai lui Joyce, ai Virginiei Woolf şi ai lui Huxley, îl socoteau, că reprezintă o epocă apusă de mult.

O atitudine critică mai cumpănită se manifestă în eseurile şi studiile care i se consacră, tot mai frecvent, în ultima vreme. Se conturează, astfel, imaginea unui scriitor care a plătit tribut greu epocii unei politici expansioniste ce i-a modelat personalitatea, dar şi-a păstrat puterea de a descoperi frumuseţea în faptele oamenilor obişnuiţi şi în natura ce alcătuieşte decorul cotidian al existenţei lor.

Prima parte AICI


sursa: Rudyard Kipling, Stalky și compania, Traducere de N. Steinhardt, Prefață de Dan Grigorescu, Editura Univers, București, 1977

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: