Viața lui Rudyard Kipling (I) Începuturile

Rudyard KiplingRudyard Kipling s-a născut în 1865 la Bombay (India), dar tatăl lui îi dăduse numele în amintirea Lacului Rudyard din comitatul Staffordshire, în Anglia, unde îşi întâlnise soţia. John Lockwood Kipling, tatăl viitorului scriitor, era directorul Muzeului din Lahore, autoritate recunoscută în materie de etnografie indiană. Mama, înrudită cu Burne-Jones, unul dintre cei mai de seamă pictori ai prerafaelitismului englez, prietenă cu unii membri ai cercului lui William Morris, îl educase în respectul pentru rafinamentul artei şi poeziei engleze modeme.

În 1871, părinţii l-au trimis în Anglia unde anii copilăriei vor trece fără bucurii, dominaţi de umbra unei femei urâcioase pe care ai lui o plăteau să aibă grijă de el (iar ea exagera, ţinându-l prea din scurt, terorizându-l pe băieţandrul sfios şi stângaci). Duminicile şi le petrecea, însă, în casa unchiului său prin alianţă, Burne-Jones, cu încăperi largi, cu lambriuri de lemn de nuc, împodobite cu luxuriante ornamente metalice, şi cu vitralii în gustul cel mai autentic al Prerafaeliţilor.

Mama va veni abia în 1877 să-l salveze de severitatea guvernantei: dar nu îl va lua acasă, în India, ci îl va înscrie la o şcoală cu disciplină rigidă, „United Services College”. Anii colegiului nu reprezentau o experienţă îndestulătoare pregătirii pentru cariera militară, pe care – se pare – i-o doreau părinţii. Aşa încât, silit să renunţe la prestigiul meseriei armelor, când s-a întors, în 1882, în Lahore, n-a putut deveni decât ziarist, îndeletnicire fără prea mare trecere în rândul englezilor din colonii.

În Anglia, publicase un volum de versuri, Poeziile unui elev, care nu trădau vreo înclinaţie deosebită pentru arta literară. Dealtminteri, Kipling va păstra întotdeauna un fel de invidie respectuoasă faţă de oamenii de acţiune, în primul rând faţă de militari; îi va glorifica peste câţiva ani în Povara omului alb. Nici una dintre cărţile publicate de el în anii adolescenţei nu dezvăluie vreo calitate care să depăşească într-un fel conversaţiile poeziei anglo-indiene de până atunci, în general tributară, la rându-i, versului glumeţ, ritmurilor vesele ale poemului britanic din secolul precedent. (În 1884, el publica un alt volum de versuri, Ecouri, scris împreună cu sora sa Beatrice, în care influenţa satirei din epoca luminilor este evidentă).

Foarte puţine scrieri din acea vreme vor mai fi alese de Kipling pentru culegerile sale de mai târziu. Nici măcar cele din Cântece ale acestui ţinut, publicate în 1886, cea dintâi carte a tânărului poet a cărei apariţie a fost observată de critică. E foarte greu să-ţi dai seama că autorii lui preferaţi din anii de şcoală fuseseră, aşa cum va mărturisi mult după aceea, Browning, Emerson, John Donne: nimic din neliniştitele mişcări ale sufletului, nici din modificările sintaxei poetice din versurile celor cărora li se proclama discipol nu transpare aici. Adevăratul model era poezia facilă din ziarele anglo-indiene de la mijlocul secolului. Unii comentatori ai primei faze de creaţie a lui Kipling constată cu maliţie că scriitorul „s-a maturizat timpuriu şi a atins repede un punct maxim de creştere pe care apoi nu l-a mai depăşit”.

Ceea ce-l uimeşte, în primul rând, pe cel care-i urmăreşte evoluţia este prolificitatea unui prozator care publică într-un singur an, de exemplu în 1888, şapte volume de povestiri, nu toate reluate din coloanele gazetei unde îşi îndeplinea, conştiincios, meseria. La sfârşitul deceniului era cunoscut nu numai de cititorii din India, ci şi de cei din Marea Britanie şi din America. Povestirile ironice despre idilele – nu întotdeauna inocente – ale „sahibilor” şi despre aventurile hazlii ale soldaţilor din armata colonială erau tipărite în tiraje imense; stilul lor întrunind cursivitatea articolului de jurnal şi concizia epigramei şi a cupletului le-a făcut să-şi dobândească o popularitate pe care cu greu o egala vreun scriitor englez al vremii. În multe din aceste prime povestiri (adesea prelucrări literare ale unor reportaje stenografiate la faţa locului) influenţa lui Zola – pe care Kipling îl citise înainte de a fi fost tradus în englezeşte – e evidentă. Sunt, bineînţeles, doar elemente exterioare ale naturalismului, detalii asupra cărora scriitorul insistă îndelung, o anume preferinţă pentru periferia socială epurată de pitoresc (ca în Oraşul îngrozitoarei nopţi).

Critica îl decretase „autor de schiţe”; se formulau îndoieli grave asupra posibilităţilor lui de a aborda romanul. Lumina care păleşte, publicată în 1891, într-o revistă din Philadelphia, nu izbutise să fie o demonstraţie a virtuţilor sale de constructor al unei acţiuni mai complexe. Nici Kim, unde epica e, totuşi, susţinută de un suflu narativ mai larg, nu depăşeşte condiţia romanului cu un singur personaj, aşa cum o stabilise tradiţia dickensiană; exotismul său, care e de natură mai mult peisagistică, se asociază, însă, cu spontaneitatea descripţiei, şi universul sufletesc al adolescentului e surprins cu o acuitate care lipsea celor dintâi victorieni.

Kipling este, într-o măsură, victima propriei popularităţi din primele două decenii ale carierei sale; convins că a găsit formula aptă să-i asigure preţuirea publicului, el n-o va mai părăsi și nici măcar nu va încerca s-o înnoiască. De la Povestirile obişnuite din ţinutul dealurilor şi Ricşa fantomă, amândouă din productivul an 1888, până la Kim, din 1901 – cărţi ce marchează datele unei perioade în care au apărut 21 de volume – nu se poate observa o evoluţie cât de cât semnificativă. „Scriitorul îşi descoperise peisajul – s-a spus – şi nu voia să se aventureze într-un alt teritoriu pe care nu-l cunoştea atât de bine”.

Observaţia e nedreaptă, pentru că nu ţine seama de o împrejurare esenţială: peisajul „descoperit” de Kipling era acela al ţinuturilor în care-şi trăise tinereţea şi reproşul că scriitorul revine atât de des la el ar echivala cu respingerea romanelor lui Diekens numai pe temeiul că străzile Londrei se înfăţişează în cele mai multe dintre ele. Aş spune că nu neapărat cadrul naraţiunilor lui Kipling este cel care ar sugera o soluţie manieristă a prozei şi a poeziei lui, ci felul în care-l pictează, insistând mereu asupra cam aceloraşi amănunte de luxuriantă gradină botanică. Este adevărat cu „India eternă“ despre care vorbeşte Chaudhuri e descoperită nu numai în priveliştile pline de culoare ale lui Kim, în forfota miraculoasă, de basm, a celor două Cărţi ale Junglei ci şi în sordidele uliţe ale Calcuttei. Că, de fapt, Kipling nici nu pare a fi preocupat de picturalitatea peisajului pe care, ca orice om crescut în acele locuri, îl simţea ca pe o prezenţă întru totul firească; dar „forţa viziunii şi a limbajului său e atât de copleşitoare, încât el comunică fără efort senzaţia că suntem înconjuraţi în permanenţă de natură, îi surprinde toate schimbările de pe pământ, din cer şi din ape şi ne scaldă în irezistibila ei iradiere”.

Şi totuşi, s-a obiectat, Kipling nu a înţeles decât în parte adevărata Indie: ori de câte ori s-a adresat nu copiilor, ci lectorilor lui maturi, el s-a întors la prejudecăţile victoriene, la acele concepţii care justificau politica engleză de ocupaţie şi nu întrezăreau în nici un fel posibilitatea acordării unei independenţe efective pentru India. E drept, aşa cum releva un exeget, profesor la universitatea din Dacca, „scriitorul i-a privit cu egală simpatie pe hinduşi, şi pe musulmani”; dar simpatia lui era limitată de credinţa că administraţia britanică îndeplineşte o funcţie absolut necesară într-un continent a cărui civilizaţie îl impresiona, totuşi, pe fiul directorului muzeului etnografic din Lahore.

Partea a doua AICI


sursa: Rudyard Kipling, Stalky și compania, Traducere de N. Steinhardt, Prefață de Dan Grigorescu, Editura Univers, București, 1977

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: