Portretul lui Dostoievski (II) Gloria. Chemarea morții

dostoevsky-1872

Îl cheamă gloria

În 1844, la 24 de ani, Dostoievski a scris “Oameni sărmani”, un studiu al sufletului omenesc, o adevărată capodoperă. L-au inspirat umilinţa, sărăcia – l-a susţinut puterea cea mai înaltă care stăruia într-însul: iubirea pentru cei care suferă, mila nesfârşită.

El priveşte cu neîncredere paginile ce le-a scris. Presimte că prin ele a pus destinului o întrebare şi se teme de verdictul lui. Şi numai cu greu se hotărăşte să încredinţeze manuscrisul poetului Nekrasov, ca să-l cerceteze.

Trec două zile, fără răspuns. El stă acasă, singur, cufundat în reveriile şi gândurile sale. Deodată, pe la ora patru dimineaţa, sună clopoţelul, tras cu violenţă de o mână nerăbdătoare. Mirat, Dostoievski deschide uşa şi Nekrasov se aruncă în braţele lui, îl cuprinde, îl sărută plin de bucurie. A citit manuscrisul împreună cu un prieten şi toată noaptea a stat şi-a ascultat, a râs şi a plâns – şi la sfârşit n-a mai putut: trebuia să-l îmbrăţişeze. Clopoţelul acela, ce-a răsunat în toiul nopţii, marchează prima secundă din viaţa lui Dostoievski – când îl cheamă gloria.

Ocna literaturii

„Nopţi senine”, întâia lui carte, este şi ultima pe care a creat-o ca om liber, numai pentru plăcerea de a crea. De-acum înainte, “a scrie” mai înseamnă pentru el: a câştiga bani, a rambursa, a acoperi aconturile – căci fiece operă pe care o întreprinde este acontată de la primul rând: ea nu-i mai aparţine. Dostoievski e zidit pentru totdeauna în ocna literaturii.

Moarte şi viaţă

Din nou răsună în noapte clopoţelul. Ca şi întâia oară, mirat, Dostoievski deschide uşa. Însă de astă dată nu e glasul vieţii, al unui prieten plin de bucurie: nu e un mesager al gloriei, ci o chemare a morţii.

Ofiţeri şi cazaci pătrund în cameră – şi el se pomeneşte arestat […] Lâncezeşte patru luni într-o celulă din fortăreaţa Sfântul Pavel, fără să bănuiască de ce crimă e acuzat: participare la discuţiile câtorva prieteni cam exaltaţi, la “conjuraţia lui Petraşevski”, cum fusese numită într-un mod exagerat.

Acesta e tot delictul său. Fără îndoială, arestarea sa se datoreşte unei erori. Totuşi, sentinţa cade asupra lui, fulgerătoare. Osânda e cea mai aspră din toate: moartea prin împuşcare. Moartea şi viaţa îşi apropie buzele într-un sărut arzător.

În zori, el e scos din închisoare împreună cu nouă tovarăşi. I se aruncă pe umeri cămaşa morţii, mâinile şi picioarele îi sunt legate de stâlp, ochii legaţi şi ei cu o batistă. Aude lectura sentinţei de moarte, apoi răsunetul înfundat al tobelor. Întreaga sa ursită e concentrată într-un moment de aşteptare; nemărginită deznădejde şi infinită sete de viaţă zvâcnesc într-o singură moleculă de timp. Atunci ofiţerul ridică mâna, agită batista albă şi citeşte actul de graţiere, care preschimbă sentinţa de moarte în închisoare – undeva în Siberia.

De pe culmea primei sale glorii, atât de tânără, el se prăbuşeşte într-un abis fără nume. Tovarăşii lui sunt criminali, tâlhari, asasini. Biblia e singura carte îngăduită; un câine râios şi un vultur cu aripi frânte sunt singurii lui prieteni. Patru ani stă el acolo, în “casa Morţilor”, în lumea aceea de infern, o umbră printre umbre, uitat, despuiat până şi de numele său.

Când i se dezleagă în sfârşit lanţurile de la picioarele rănite, el e un alt om: sănătatea lui e distrusă, gloria s-a risipit ca o pulbere, toată cariera lui e nimicită. Numai setea de viaţă, bucuria de a trăi stăruie în el întreagă, indestructibilă.

Prima soție

Trebuie să mai stea câţiva ani în Siberia, pe jumătate liber, neavând voie să publice măcar un rând. Acolo, în surghiun, în cea mai amarnică singurătate şi disperare, el încheie acea ciudată căsătorie cu prima sa soţie, o femeie bolnavă şi cam bizară, care îndură în silă iubirea lui plină de compasiune. În această hotărâre a lui e ascunsă o obscură tragedie a sacrificiului de sine.

Gloria lui crește din nou

Când se întoarce la Petersburg, el e uitat de toţi. Protectorii săi literari l-au părăsit, prietenii s-au risipit. Însă el luptă curajos, cu toate puterile, în valurile ce vor să-l tragă la fund – şi răzbeşte iarăşi la lumină. Amintirile sale din “Casa Morţilor”, această nepieritoare descriere a vieţii unui ocnaş, trezesc Rusia din indiferenţa ei letargică. Numele lui Dostoievski e rostit acum de mii de buze. Într-un singur an, gloria lui a crescut din nou, mai înaltă şi mai vastă, mai statorică decât oricând.

Împreună cu fratele său, el întemeiază o revistă pe care o scrie singur, aproape în întregime. Ecourile succesului răsună vijelioase: revista e răspândită peste tot prin Rusia cea vastă. Dostoievski termină un roman. Destinul îl ispiteşte, aruncându-i priviri perfide, cu coada ochiului. Norocul îi surâde: existenţa lui pare asigurată pentru totdeauna.

Dar întunecata voinţă care cârmuieşte viaţa lui spune încă o dată: e prea devreme! Căci el trebuie să mai cunoască una din torturile pământene: martirajul exilului, mistuitoarea frică a zilei de mâine, jalnica grijă a pâinii cotidiene. Trebuie să se cufunde şi mai mai adânc în întuneric, să cadă iarăşi în noaptea uitării, înainte de a fi scriitorul, vestitorul întregii sale naţiuni.

Totul e distrus

Un nou fulger îl doboară; totul e distrus într-o secundă: revista lui e interzisă. Viaţa sa e numai groază şi deznădejde. Soţia sa moare; curând moare şi fratele său ce-i fusese cel mai bun prieten şi ajutător. Pe umerii săi apasă, grele ca plumbul, datoriile celor două familii – şi spinarea i se frânge sub povara aceasta insuportabilă. Cu energia ce o dă disperarea, el înfruntă soarta: se apără, lucrează zi şi noapte, scrie, redactează, tipăreşte el însuşi, numai ca să mai economisească bani, să-şi salveze onoarea, existenţa. Destinul e însă mai puternic decât el. Într-o noapte, ca un criminal, el fuge de creditorii săi, departe, în lumea largă.

Exilul

Atunci începe acea pribegie fără ţel, timp de ani îndelungaţi, în exilul european – acea crâncenă despărţire de Rusia, izvorul sângelului său, al vieţii sale. E îngrozitor gândul că cel mai mare scriitor rus, geniul generaţiei sale, mesagerul nemărginirii creatoare, rătăceşte lipsit de orice mijloace, fără ţintă, din ţară în ţară. Cu greu găseşte adăpost în cămăruţe scunde, pline de duhoarea sărăciei; demonul epilepsiei se cramponează de nervii săi; datorii, poliţe, angajamente îl biciuiesc, silindu-şi să-şi caute mereu de lucru; lipsurile, jena şi ruşinea îl gonesc din oraş în oraş.

Dacă o rază de noroc îi luminează uneori viaţa, destinul îngrămădeşte îndată alţi nori întunecaţi. Se însoară a doua oară, cu o fată tânără – stenografa sa – însă primul copil moare după câteva zile.

Lucrează toată noaptea – scrie chiar când, în odaia de alături, soţia sa geme în durerile facerii, când epilepsia îşi întinde ghiarele să-l strângă de gât, când proprietăreasa îl ameninţă cu poliţia pentru că nu şi-a plătit chiria. Munca e mântuirea şi chinul său.

Corpul e frânt, istovit de atâtea lipsuri; loviturile de măciucă ale bolii cad tot mai des pe creierul său; zile întregi zace în pat, năucit, cu simţurile amorţite – şi de îndată ce-i revin puterile, se târăşte iar la masa de scris.

Triumful

La a suta aniversare a naşterii lui Puşkin, marii scriitori ai Rusiei sunt poftiţi să ţină cuvântările de comemorare. Turgheniev, occidentalul, care-i uzurpase gloria timp de o viaţă întreagă, are şi acum prioritate, dar vorbeşte într-o atmosferă căldicică, prietenoasă. În ziua următoare i se dă lui Dostoievski cuvântul – şi, într-o beţie demonică, vorbele lui tună şi fulgeră. Cu înflăcărarea extazului ce izbucneşte brusc, ca o furtună, el vesteşte –cu glasul său înfundat şi răguşit – sfânta misiune a Rusiei, a reconcilierii tuturora.

Ca seceraţi, ascultătorii se aruncă la picioarele lui. Sala e cutremurată de această explozie de bucurie, femeile îi sărută mâinile, un student se prăbuşeşte leşinat înaintea lui, toţi ceilalţi oratori renunţă la cuvânt. Entuziasmul sporeşte, frenetic, nemăsurat – şi aureola glorie cuprinde cu flăcările ei capul aceluia care purtase până atunci cununa cu spini.

Boala

După fiecare atac de epilepsie, starea lui Dostoievski e vecină cu idioţia: o sumbră stupiditate pe care şi-a descris-o în toată oroarea ei, cu o sinceritate şi o precizie de flagelant, în unul din eroii săi, prinţul Mîşkin. El zace în pat, cu membrele îndurerate, uneori dislocate; limba nu mai ascultă de glasul său şi nici mâna nu vrea să poarte condeiul pe hârtie. Abătut, posomorât, doborât în singurătatea sa, se fereşte de orice atingere cu societatea. A dispărut limpezimea cugetului său, care cuprindea mai înainte miile de amănunte şi particularităţi într-o sinteză armonioasă; nu-şi mai poate aminti nici de lucrurile cele mai apropiate; firul vieţii, care îl lega de lumea înconjurătoare şi de opera lui, s-a rupt.

Odată, după un atac pe când transcria “Posedaţii”, îşi dă seama, cu spaimă, că nu-şi mai aduce deloc aminte de toate întâmplările pe care le-a născocit el însuşi; uitase până şi numele eroilor. Cu mare trudă se cufundă iar în lumea romanului său, regăseşte cursul acţiunii şi cu voinţă dârză, fremătătoare, redă palidelor viziuni căldura deplină a vieţii, până ce… până ce un nou atac îl doboară la pământ.

Aşa s-au ivit ultimele sale romane, cele mai impunătoare şi mai tragice: terorizat de crizele sale, de epilepsia oricând gata să-i sară în cârcă, păstrând pe urmă gustul amar al morţii, mereu hărţuit de mizerie şi de lipsuri.

Jocurile de noroc

Iubirea sa maladivă pentru jocurile de noroc… Ca băiat încă, el e un pasionat jucător de cărţi; dar abia în Europa descoperă jocul ce reflectă ca o diabolică oglindă propria sa nervozitate: ruleta, atât de primejdioasă în dualismul ei primitiv. E acea tensiune concentrată în fulgerul de durere sau voluptate, singura formă ce corespunde caracterului său care trece brusc de la o extremă la alta. La masa verde, dorinţa sa conştientă sau inconştientă înfruntă destinul, îl provoacă necontenit.

Bineînţeles, el a depăşit şi în această pasiune orice măsură, ducând-o până la limitele extreme, până la viciu. Să se oprească la timp, să fie prudent, să cumpănească, toate acestea erau străine temperamentului său de titan.”Pretutindeni şi în tot timpul vieţii mele, eu am depăşit graniţele”. Şi în aceasta – în depăşirea graniţelor – rezidă măreţia sa artistică şi primejdia la care se expune ca om.

Plăcerea

Plăcerea sa era acea concentrare a senzaţiilor în câteva secunde de primejdioasă tensiune, premergătoare actului de voluptate, şi urmată de prăbuşirea în întunecimile pocăinţii. În plăcere, el nu iubeşte decât licăririle primejdiei, jocul nervilor – dezlănţuirea forţelor naturale în cuprinsul propriului său trup; printr-un ciudat amestec de conştiinţă şi de ruşine confuză, mohorâtă, el caută în fiecare plăcere şi contrariul ei: drojdia amară a căinţei.

Cum au fost compuse operele

Viaţa îl zorea, îl silea să lucreze repede: el era prea hărţuit de mizeriile zilnice ca să-şi poată desăvârşi pe îndelete operele. Să nu uităm cum au fost compuse aceste opere. Când Dostoievski scria primul capitol, romanul era vândut în întregime; fiecare lucrare era însoţită de cereri de bani, grăbite, stăruitoare.

Îi lipsea uneori timpul şi liniştea de a-şi revedea lucrările, de a le şlefui – şi el, care ştia totul, îşi dădea seama de aceste lipsuri, le resimţea adânc, ca o vină: “De-ar vedea ei în ce împrejurări lucrez! Îmi cer capodopere imaculate, şi numai din jalnică mizerie, din cele mai amarnice nevoi sunt silit să lucrez la repezeală”, strigă el într-un moment de îndârjire.

Îşi cunoaşte lipsurile, fiecare defect al operelor sale; ştie că tensiunea scade după crizele sale de epilepsie, că învelişul operei de artă nu mai e atât de bine întins, că se subţiază oarecum, lăsând să pătrundă multe lucruri de prisos. Adeseori, când citeşte manuscrisele sale, prietenii sau soţia trebuie să-i atragă atenţia asupra unor grave confuzii sau uitări, săvârşite în acea perioadă de întunecare a memoriei şi a simţurilor ce urmează după fiecare criză.

Prima parte AICI


sursa: Stefan Zweig, Trei maeştri: Balzac, Dickens, Dostoievski, trad.: Eugen Relgis, Bucureşti, Cugetarea, f.a.

Un răspuns

  1. FFF INTERESANT ! MULTUMIM !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

AveHistoria

Istoria si arta in calatorii, lecturi, fotografii si filme

Victor Roncea's Weblog

information is power

RETRO-RÂMNIC

Blogul n-a apărut din senin, vremea l-a scos în cale...

Festina Lente

agale, cu motocicleta prin împrejurimi

Blogul lui Buzatu

Discuții libere despre lucruri care ne interesează

Daurel's Blog

Just another WordPress.com weblog

Diverse diversificate 1

blog cu gânduri amestecate :)

Adevar100la100's Blog

Just another WordPress.com weblog

%d blogeri au apreciat asta: