Charles Baudelaire: Frumosul, moda și fericirea

Există în lume, și chiar în lumea artiștilor, oameni care se duc la muzeul Luvru, trec în grabă și fără a arunca măcar o privire prin fața unei întregi galerii de tablouri foarte interesante, deși de mâna a doua, și se postează visători în fața unui Tițian sau a unui Rafael, dintre cele mai banalizate prin reproduceri. Ies apoi satisfăcuți, spunându-și nu o dată: „Sunt un adevărat cunoscător!” La fel sunt și unii care, fiindcă au citit cândva din Bossuet şi Racine, cred că au străbătut toată istoria literaturii.

Din fericire apar din când în când spirite justițiare, critici, amatori, pasionați care afirmă că Rafael sau Racine nu înseamnă totul și că în „poetae minores” există pagini bune, solide și rafinate. Iar pentru a încheia, ei arată că admirația nețărmurită față de frumos în general, exprimată de poeții și artiștii clasici, nu trebuie să pună în umbră frumusețea singulară și spontană sau detaliul caracteristic.

Trebuie spus că, de câțiva ani, lumea s-a schimbat puțin. Prețuirea pe care amatorii o acordă astăzi delicatelor imagini gravate și colorate în secolul trecut arată că s-a produs o reacție în sensul de care publicul avea nevoie; Debucourt, Saint-Aubin şi mulți alții au intrat în dicționarul artiștilor demni de a fi studiați. Însă ei reprezintă trecutul; or, tocmai de pictura de moravuri actuale vreau să mă ocup acum.

Trecutul interesează nu numai prin frumusețea pe care s-au priceput să i-o răpească artiștii – pentru care el reprezenta prezentul -, ci și ca trecut, prin valoarea sa istorică. La fel se întâmplă și cu prezentul nostru. Plăcerea pe care o resimțim din zugrăvirea prezentului rezidă nu numai în frumusețea cu care îl învăluim, dar și în calitatea sa esențială de prezent.

Privesc o serie de gravuri de modă, începând cu Revoluția și mergând aproape până la Consulat. Aceste costume, care stârnesc râsul celor superficiali şi aparent gravi, au un farmec artistic și istoric totodată. Ele sunt adesea frumoase şi spiritual desenate; însă ceea ce mă atrage cel puțin tot atât şi mă incită să regăsesc în toate sau în aproape toate, sunt morala şi estetica epocii. Ideea pe care omul şi-o face despre frumos se imprimă în întreaga sa înfățişare, îi pliază sau îi îndreaptă straiele, îi rotunjeşte sau îi rigidizează gesturile şi îi pătrunde în mod subtil în trăsăturile chipului. Omul sfârşeşte astfel prin a se asemăna cu ceea ce ar fi dorit să fie. Aceste gravuri pot fi interpretate ca frumoase ori urâte; ca urâte, ele devin caricaturi; ca frumoase, se metamorfozează în statui antice.

Femeile care purtau aceste costume semănau mai mult sau mai puțin între ele, conform gradului de poezie sau de vulgaritate care le marca. Materia vie conferea suplețe veşmântului prea rigid. Imaginația spectatorului poate reda încă şi astăzi mişcarea şi freamătul unei tunici sau al unui şal. Într-o bună zi, poate, vom vedea pe o scenă oarecare o dramă în care vor reînvia aceste costume atât de fermecătoare ale părinților noştri, ce nu eclipsează totuşi umilele straie contemporane (care au şi ele grația lor, neîndoielnic, dar mai mult de ordin moral şi spiritual). Iar dacă sunt purtate şi animate de actori şi actrițe inteligente, ne vom mira de râsul nesocotit pe care ni-l stârneau. Trecutul, deşi păstrând amprenta fantasmei, va recăpăta lumina şi mişcarea vieții, devenind prezent.

Dacă un cititor imparțial ar trece în revistă una câte una toate modele […], n-ar găsi nimic şocant şi nici surprinzător. Tranzițiile s-ar înlănțui asemeni evoluției regnului animal. Nicio lacună, nicio surpriză. Iar dacă ar adăuga emblemei reprezentative pentru fiecare epocă filosofia care a dominat-o sau a tulburat-o, lăsând o amintire neştearsă, atunci ar vedea ce armonie profundă există în toate momentele istoriei şi că tocmai în acele secole considerate mai monstruoase sau mai nebune, nemuritoarea sete de frumos a fost mereu prezentă…

---

sursa: Charles Baudelaire, Frumosul, moda și fericirea, traducere de Andrei Niculescu în Almanahul România literară, 1988