Moartea lui Macedonski

Alexandru_MacedonskiVremea era tristă, chiar urâtă, afară viscolea, o ploaie măruntă amestecată cu zăpadă lovea în ferestre. În casă, în ziua de 23 noiembrie, un ultim consult medical împrăștie orice speranță: „în câteva zile, azi, mâine, poate și o săptămână”. Spre seară, un prieten al fiilor săi veni îngândurat să vadă. Zărindu-i trăsăturile i se desfăcură obosite, într-un zâmbet stins, sub lumina palidă a unei lămpi, fără însă a-l recunoaște. O amnezie subită îi îndepărta de memorie numele vizitatorului: „Aproprie-te – îmi zise el văzându-mă că-l privesc. Cine ești? Ia spune-mi? Nu te recunosc! – Sunt un prieten al copiilor dumitale, îi răspunsei eu. – Un prieten al copiilor mei? A, da! mi-aduc aminte! Ești tu, Mihail? – Da, chiar eu, și am venit să te văd! Ia spune-mi, cum te mai simți în astă seară? – Mai bine, dar pleacă, copilul meu sufletesc, că vreau să mă odihnesc.” Își acoperi ochii cu o carte, pe care se prefăcea că o citește, și ațipi în tăcere.

Către miezul nopții, respirația tot mai apăsătoare a bolnavului atrase cu spaimă atenția într-acolo. Abia fu deschisă ușa, când un fum înecăcios năvăli în odaie. În camera poetului, se aprinsese un coș de la sobă. Căzut în letargie, îl ridicară pe brațe cu mare greutate și îl duseră într-o încăpere de alături: „Ce s-a întâmplat? mi-a zis el, deschizând ochii mari și uitându-se mirat spre noi. – Nimica, maestre, s-a aprins coșul! Și atâta tot. – Cum numai atâta? zise el cu un zâmbet trist pe buze. Deci adevărat prevedeam eu că o pacoste nu vine niciodată singură.”

Un rest de pudoare îi mai stăpânea încă reacțiile: „Duceți-vă copii mei și lăsați-mă singur, că nu vreau să mă vedeți cât sufăr, și tu, Mihail, mă lasă, voiesc să dorm.” „Scoțându-și ochelarii, îi șterse de abureală, se uită lung la noi și apoi cu colțul batistei luă pe furiș o lacrimă ce-i întuneca ochii împăienjeniți aproape”, după care poetul căzu în starea de necunoștință de mai înainte. Crezându-l intrat în agonie, Nikita alergă disperat în oraș după baloane de oxigen. Pe Calea Victoriei se întâlnește cu Tudor Vianu și, însoțit de acesta, el se întoarce într-un târziu acasă. „Bolnavul își revenise din marea slăbiciune care-l cuprinsese și părea acum că doarme, așa cum o făcea de obicei, la lumina scăzută a lămpii de petrol, cu o carte lăsată peste marii ochi osteniți.” Rămaseră cu toții în tăcere, contemplându-l cu durere mută, când ușa se deschise cu infinite precauții. Un alt discipol, Horia Furtună, se ivi în cadrul său, cu teamă, adus de zvonul morții care începuse a prinde consistență. Atunci, poetul se trezi, îndepărtă cartea de pe ochi, îl recunoscu fără greutate și, făcându-i un semn să se aproprie, șopti grupului strâns în jurul patului: „C’est la soiree de Socrate”.

A doua zi, miercuri, 24 noiembrie, știindu-l pe moarte, alți discipoli îngrijorați veniră să-l vadă încă de pe la orele nouă și jumătate dimineața, dintr-o firească pornire de a-și lua rămas bun de la magistru. Printre primii sosiți sunt Ion Minulescu, sculptorul F. Storck, mai apoi D. Nanu. Ca să-i facă o ultimă bucurie care să-l țină legat de viață, familia îl mistifică. Nikita îl rugase pe D. Nanu să-i spună o minciună pioasă: cum că Victor Eftimiu, director pe atunci al Teatrului Național, i-a pus în repetiție „Moartea lui Dante”, că actorii ar fi fost entuziasmați și că piesa i se va juca peste o săptămână… „Eftimiu – povestește Nikita Macedonski – îi dăduse și un acont, îi ceruse încă un exemplar din piesă pentru sufleur. Ne promisese și nouă că la 15 noiembrie se va pune în repetiție și la 28 noiembrie va fi premierea. Papa credea însă că s-a pus în scenă, aceasta era principalul.” Luând cunoștință de aceste știri optimiste, fața lui Macedonski se luminează, și la întrebările discipolilor răspunde că se simte mai bine. Apoi discipolii se despart de el și în jurul său rămase doar familia.

Pe la orele trei după-amiaza, poetul își cheamă copiii pe nume, Dinu! Nikita! Nina!, ca și cum ar fi vrut să se încredințeze că stăteau mereu lângă sine, el nemaiavând puterea să-i caute cu privirea prin cameră, iar în apropierea patului nu veghea decât Ana Macedonski. Simțindu-se atins de aripa înghețată a morții, cu o voce înfrigurată, el ceru să fie ridicat pe perne, ceea ce Dinu făcu întocmai. Cel care visase toată viața bogății feerice, de nabab, nu avea acum de lăsat moștenire decât un vraf de manuscrise, ce urma să fie vândut la licitație, și un plic cu câteva sute de lei, pe care-l întinde Ninei, cuprins de o stinsă amărăciune: „Iată averea mea. Dar unde e moșia?”

Ar fi dorit să încerce o ultimă plăcere rafinată, să deguste cea din urmă bucurie suavă a vieții sale, a cărei senzații adâncă să-i rămână în suflet. Cântăreț al extazului crinilor, voluptuos al parfumului de roze, al cascadelor de roze, el murmură deci imperceptibil, ca pentru sine: „roze… roze”. Sorbindu-i dorința de pe buze, Nikita aleargă să i le caute. Dar cum ne aflăm la sfârșit de noiembrie, el se oprește deznădăjduit la o drogherie. De aici cumpără în disperare un flacon cu parfum. „Iată ce ți-am adus, căci roze n-am găsit. Ți-am adus un parfum de roze care-ți place ție”, spuse poetului, intrând agitat pe ușă. S-ar zice că l-a așteptat să vină, căci Macedonski se trezește din comă. Revenit la luciditate, vrea să i se deschidă iute sticluța. El dă să-și scoată singur batista de sub pernă, cerând înfrigurat „rozele”. Ghicindu-i gândul, Ana Macedonski ia batista și i-o întinde lui Nikita, care o stropește cu parfum din abundență. „Mai repede”, șopti el în prada unei dorințe acute. Era ultimul fir subțire care-l mai ținea legat de viață. Poetul o mirosi avid, cu voluptate agonică, apoi mâna îi căzu inertă. Suprema sforțare îl învinse. Mânată de un gest reflex, mâna sa descărnată dădu să mai apuce o dată batista ce exhala artificialele sale arome. Nikita i-o duse aproape, Macedonski își dă capul pe spate, inspiră adânc, șopti încă o dată „rozele” și muri într-un suspin extatic. Ceasul arăta orele 4 și jumătate.


sursa: Adrian Marino, Viața lui Alexandru Macedonski, Editura pentru literatură, 1966

Un răspuns

  1. O Doamne! Ce dureros ! Pe toti ni-i iei bunule Tata Ceresc ! Ii iubesti parinte bun ! Dar in loc … ce ne ramane Doamne ? Ai grija de noi parinte bun ,ca nu are cine bunule ! Doamne Ajuta-ne ! Amin!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: