Povestea de dragoste a lui Arthur Schopenhauer

caroline medonArthur Schopenhauer a cunoscut-o pe tânăra actriță și dansatoare Caroline Richter, numită Medon, pe atunci în vârstă de nouăsprezece ani, în anul 1821. Acest lucru se întâmpla la vremea când el îşi nota, în ciorna secretă Eis eauton, observaţia: „Deoarece adevărata vreme a concepţiei geniale a trecut pentru mine şi viaţa mea este, de acum, cea mai potrivită pentru meseria de dascăl, acest lucru trebuie să sară în ochii tuturor şi trebuie să am în societate o poziţie, pe care n-o pot câştiga ca burlac”.

Caroline Richter nu era, în orice caz, femeia alături de care să poată găsi acea „poziţie în societate”. Întrucât pe scenele de la periferia Berlinului juca rolul celei de-a doua amante, ea compensa acest fapt în viaţa reală şi, întorcând roata, întreţinea, în acelaşi timp, relaţii cu mai mulţi amanţi. Frumuseţea ei şi mediul teatral libertin făceau posibil acest lucru. Schopenhauer, un spectator împătimit, se aprinsese în aceste circumstanţe, dar a trebuit să se chinuie apoi în permanenţă cu sentimente de gelozie.

La zece luni după ce a plecat, în mai 1822, în a doua călătorie prin Italia, Caroline a adus pe lume un copil. Arthur, care a ţinut la Caroline până la sfârşitul vieţii – s-a gândit la ea chiar şi în testament – a rămas ostil toată viaţa acestui copil al „infidelităţii”. Dispoziţiile testamentare îl exclud explicit pe Carl Ludwig Gustav Medon, astfel se numea fiul Carolinei, născut în martie 1823. Iar când Schopenhauer doreşte să părăsească Berlinul împreună cu Caroline, în 1831, intenţia eşuează din cauza refuzului său de a se conforma dorinţei Carolinei, care voia să-şi ia fiul cu ea. Schopenhauer pleacă singur la Frankfurt, decepţionat şi supărat.

Caroline Richter venise la Berlin în 1819, la şaptesprezece ani, şi se angajase, probabil la recomandarea vreunei persoane suspuse, coristă la Teatrul Naţional. Un secretar particular, Louis Medon, o lăsă gravidă şi ea născu primul băiat la începutul verii lui 1820. Copilul muri înainte ca Schopenhauer să o cunoască pe Caroline. De acum înainte, ea îşi spune, după acel secretar particular, „Medon”.

Nu au rămas scrisori de la Arthur către Caroline, nici în rest nu există aproape deloc mărturii documentare ale acestei relaţii ce a durat totuşi zece ani; au fost descoperite doar câteva puţine, scrisori ale Carolinei către Arthur, de la începutul anilor ’30, când el locuieşte deja la Frankurt. Caroline se plânge, în aceste scrisori, de refuzul dur al lui Schopenhauer de a-i accepta fiul; ea recunoaşte că s-ar fi mutat cu plăcere o dată cu Schopenhauer şi se arată jignită de neîncrederea lui. El, care o susţinuse financiar pe Caroline, trebuie să-i fi reproşat că se lasă întreţinută de un alt domn, deoarece ea răspunde: „că nu am fost uşuratică ţi-o garantează cel mai bine datoriile mele”.

Între timp, Caroline suferă de puternice dureri de piept, din cauza cărora renunţă, la mijlocul anilor ’20, la postul ei de la Teatrul Naţional şi apare doar neregulat la teatrele de periferie, aici, ce-i drept, şi în roluri principale. Şi boala enigmatică a Carolinei îl îndepărtează pe Schopenhauer care, dacă e să-i credem relatările, fugise deja în Italia de o femeie bolnavă de plămâni.

Caroline încearcă să-i împrăştie neîncrederea faţă de starea ei de sănătate printr-o indicaţie care trebuie să-i fi impulsionat, pe de altă parte, gelozia: „că nu sunt bolnavă”, scrie ea în 1832, „ţi-o demonstrează chiar bărbatul dornic de însurătoare”.

Astfel se petrec lucrurile: teama de o posibilă boală a iubitei; gelozia; teama ca, prin întemeierea unei familii, să nu-şi piardă independenţa; îndoiala că femeia potrivită pentru un astfel de plan ar fi chiar Caroline.

Cartea manuscriselor nu ne informează doar despre reflecţiile filozofice ale acelor ani, ci arată şi ce se petrece în Schopenhauer cu ocazia acestei poveşti de dragoste. Nici nu se poate întâmpla altfel: suferinţele şi bucuriile dragostei sunt înglobate în materia gândirii filozofice. De exemplu, astfel: „Cea dintâi manifestare a unui nou individ este, de fapt, momentul în care părinţii săi încep să se iubească, adică să se dorească printr-o înclinaţie cu totul individuală: în acea clipă, în întâlnirea privirilor de dragoste se formează deja, de fapt, noul individ: este precum o nouă idee; iar, cum toate ideile încearcă să devină fenomen cu cea mai mare vehemenţă şi cum tind să apuce cu nesaţ materia, pe care le-o împarte legea cauzalităţii, la fel, şi această idee deosebită a unui individ uman tinde cu cea mai mare vehemenţă să devină fenomen, iar această vehemenţă este tocmai pasiunea reciprocă a celor doi viitori părinţi”.

Când Schopenhauer îşi notează, în 1822, aceste gânduri – care reapar, mai târziu, în Metafizica iubirii între sexe -, în Caroline tocmai tinde „să devină fenomen” o „idee deosebită a unui individ uman”. Însă, după cum va constata mai târziu supărat, această „idee” nu este a lui.

În timpul celei de-a doua călătorii prin Italia, din 1822 până în 1823, este chinuit de autoreproşuri: N-ar fi trebuit să o lege pe Caroline mai puternic de sine? Astfel de griji devin chiar poezii: „De mii de ori mai greu este să vezi/ Cum ceea ce norocul ne-a încredinţat/ A fost distrus de-a noastră neghiobie”.

Sub cerul sudului îşi pemite însă şi gânduri mai relaxate: monogamia – crede el, care nu poate fi sigur de Caroline a lui – este pentru o femeie totuşi o pretenţie exagerată. „Pentru femeie, limitarea la un singur bărbat este, în scurta perioadă a înfloririi şi fertilităţii ei, o stare nenaturală. Ea trebuie să păstreze pentru unul ceea ce el nu poate folosi şi ceea ce mulţi alții doresc de la ea: şi ea însăşi e cea care trebuie să sufere din cauza acestei dezamăgiri. Să ţinem cont de asta!”.

Conform proiectului lui Schopenhauer, femeia poate să aibă, concomitent, mai mulţi bărbaţi, dar, în schimb, bărbatul poate să aibă mai multe femei una după cealaltă. ,,În monogamie, bărbatul are prea mult dintr-o dată şi prea puţin pe termen lung; iar femeia, viceversa”. Pentru că situaţia este aceasta, „bărbaţii sunt, jumătate din viaţa lor curvari, iar cealaltă jumătate, încornoraţi”. În cazul Carolinei, Schopenhauer trebuie să se obişnuiască îndeosebi cu postura de „încornorat”.


sursa: Rudiger Safranski, Schopenhauer și anii sălbatici ai filosofiei. O biografie, trad.: Daniel Necșa, Humanitas, București, 1998

Un răspuns

  1. Interesant !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: