Povestea lui Potemkin (III). Inteligență și ambiție

grigori potiomkin

Destinat armatei

Serviciul în slujba statului era singura profesiune a unui nobil rus. Născut în gospodăria militară a unui ofițer care luptase sub Petru la Poltava, Grișa probabil că a fost educat să considere că datoria și calea sa spre succes nu se pot găsi în alt loc decât în slujba imperiului. Imaginația băiatului trebuie să fi fost alimentată de faptele de vitejie ale tatălui său. Onoarea uniformei era supremă în Rusia, mai ales pentru moșierimea provincială. În 1721, Petru cel Mare a emis o Tabelă a Rangurilor pentru a stabili ierarhiile în armată și serviciile civile și de curte. Oricine atingea al paisprezecelea grad militar sau al optulea rang civil era automat ridicat la statutul de nobilime ereditară – dvorianstvo -, dar Petru a impus și serviciul obligatoriu pe viață tuturor nobililor. La vremea nașterii lui Potemkin, nobilimea reușise să scape în mare măsură de această obligație umilitoare, dar serviciul rămânea calea spre succes. Potemkin a manifestat interes pentru biserică. Era descendentul unui arhimandrit din secolul al XVII-lea, iar tatăl lui l-a trimis la un seminar din Smolensk. Dar a fost dintotdeauna destinat armatei.

Crescut cu laptele satului rusesc

Chiar mai jos de casă, lângă pârâu, era fântâna, care încă mai poartă numele Ecaterinei. Legenda spune că Potemkin a adus-o la un moment dat pe Ecaterina să-i arate locul său de baștină. Se prea poate ca în copilărie să fi scos apă de-acolo, deoarece traiul moșierimii fără avere era ceva mai bun decât al șerbilor mai înstăriți, dar nu cu mult. Potemkin o fi fost alăptat de o doică din sat, dar, literalmente sau nu, acest „nobil sălbatic“ a crescut cu laptele satului rusesc. Probabil că a fost îngrijit la fel de mult de țărănci, cât și de mama și surorile lui; muzica pe care o asculta erau doinele de jale ale șerbilor, cântate seara și de sărbători. Dănțuia jocurile țărănești vesele și grațioase, și nu cotilioanele care erau la modă la balurile moșierilor din zonă. O cunoștea pe ghicitoarea satului la fel de bine ca pe preot. Se simțea ca acasă nu numai la conac, ci și lângă vatra caldă și frumos mirositoare a caselor țărănești – cu aburul de cașă de hrișcă, de șci, fiertura picantă de varză, și de cvas, berea gălbuie și acrișoară pe care o beau pe lângă votcă și vinul de coacăze. Tradiția ne spune că trăia o viață simplă. Se juca cu copiii preotului, ducea caii la păscut alături de aceștia și strângea fânul cu șerbii.

Potemkin a crescut într-un amestec de pioșenie și superstiție: a fost botezat la biserica din sat. Mulți moșieri își permiteau un preceptor străin pentru copiii lor, preferabil francez sau german – sau, uneori, un prizonier de război suedez, vârstnic, capturat în Marele Război al Nordului, ca moșierii săraci din nuvela lui Pușkin, Fata căpitanului. Dar Potemkinii nici măcar asta nu aveau. Se spune că Grigori a învățat alfabetul și rugăciunile de la preotul satului Semen Karțev și de la țârcovnicul Timofei Krasnopevzev, drept care a rămas fascinat de religie o viață întreagă.

Grișa a învățat să cânte și să iubească muzica, o altă trăsătură a vieții sale de adult: prințul Potemkin avea mereu prin preajmă propriii muzicieni și un teanc de noi partituri. Circula legenda că, zeci de ani mai târziu, unul dintre acești înțelepți ai satului a vizitat Sankt-Petersburgul și, aflând că elevul său era acum cel mai însemnat om de la Curte, s-a prezentat în fața prințului care l-a primit călduros și i-a găsit slujbă ca îngrijitor al statuii lui Petru cel Mare, Călărețul de Bronz, a sculptorului Falconet.

Moartea tatălui

În 1746, viața idilică a luat sfârșit odată cu moartea tatălui său în vârstă de șaptezeci și patru de ani. Grișa Potemkin, la cei șase ani ai săi, a moștenit satul cu șerbii, dar era o moștenire sărăcăcioasă. Mama sa, rămasă văduvă a doua oară la patruzeci și doi de ani, cu șase copii de crescut, nu a reușit să se descurce la Cijovo. Adultul Grigori avea să se poarte cu extravaganța nesăbuită a celor care își amintesc de vremurile strâmtorate – dar niciodată nu a fost de o sărăcie lucie. Mai târziu i-a dăruit satul surorii sale, Elena, și soțului acesteia, Vasili Engelhardt. Cei doi au construit un conac în locul casei de lemn și o biserică frumoasă în partea de sat a șerbilor, în onoarea Serenisimului, celebrul fiu al familiei.

Daria Potemkina era ambițioasă. Grigori nu putea să își croiască o carieră în acel sătuc uitat de lume, ascuns ca un ac în carul cu fân al Rusiei. Nu avea pe nimeni în noua capitală, Sankt-Petersburg, dar avea relații în cea veche. Curând, familia a pornit la drum spre Moscova. Nașul lui Potemkin (care era poate și tatăl său natural), Kizlovski, fostul președinte al Kamer-Kollegiia (ministerele înființate de Petru cel Mare se numeau kollegiia, colegii), oficialul moscovit al ministerului care răspundea de veniturile statului, a luat familia sub protecția sa și a instalat-o pe Daria, amanta sau doar protejata sa, într-o căsuță de pe strada Nikitskaia. Grișa Potemkin a fost înscris la școala gimnazială de pe lângă universitate împreună cu fiul lui Kizlovski, Serghei.

Inteligență

Potemkin a fost repede remarcat pentru inteligența sa; învăța cu ușurință limbi străine, atingând curând nivelul de excelență la greacă, latină, rusă, germană și franceză; vorbea și puțină polonă și s-a spus mai târziu că înțelegea și italiană și engleză. Prima sa fascinație a fost ortodoxia; copil fiind încă, discuta liturghia cu episcopul Mănăstirii Grecești, Dorofei. Preotul Bisericii Sf. Nicolae încuraja această cunoaștere a ceremonialurilor bisericești. Memoria remarcabilă a lui Grișa, recunoscută mai târziu, îi permitea să învețe pe dinafară porțiuni lungi din liturghie. Dacă e să ne luăm după cunoștințele și memoria de care avea să dea dovadă ca adult, poate că i se părea foarte ușor să învețe și foarte obositor să se concentreze. Se plictisea repede și nu se temea de nimeni: avea deja reputația că face epigrame și îi imită pe profesori. Însă a reușit cumva să câștige prietenia înaltului prelat Ambrozie Zertis-Kamenski, mai târziu arhiepiscop al Moscovei.

Băiatul ajuta la altar, dar până și atunci era fie adâncit în teologie bizantină, fie stătea ca pe ace să facă vreo poznă. Odată, când s-a prezentat în fața nașului său în veșmintele unui preot georgian, Kizlovski i-a spus: „Într-o zi o să mă faci de rușine pentru că nu am putut să te educ ca pe un nobil.“ Potemkin știa deja că este diferit de ceilalți: urma să fie un mare om. Se spune că se tot lăuda cu viitoarele sale fapte mărețe: „Dacă o să fiu general, o să le poruncesc soldaților; dacă o să fiu episcop, preoților.“ Și îi promitea mamei sale că atunci când va ajunge bogat și celebru va dărâma căsuțele sărăcăcioase în care trăia ea și va construi o catedrală. Fericitele amintiri ale acestor vremuri aveau să-l însoțească toată viața.

În armată

În 1750, băiatul în vârstă de unsprezece ani a plecat la Smolensk, însoțit probabil de nașul său, pentru a se înrola în armată. Prima dată când își punea uniforma și simțea greutatea sabiei, auzea scârțâitul cizmelor și se mândrea cu tunica țeapănă decorată cu însemnele militare, rămânea un moment de seamă din viața fiecărui copil-soldat din dvoriantsvo. Copiii nobililor se înrolau la vârste absurd de fragede, uneori chiar și la cinci ani, fără a fi trecuți în activitate, ca să scape de serviciul militar obligatoriu impus de Petru cel Mare. Când deveneau în sfârșit activi în ultimii ani ai adolescenței, aveau deja peste zece ani de serviciu și puteau fi promovați ca ofițeri. Părinții își înscriau fiii în cele mai bune regimente, ale gărzilor, la fel cum nobilii englezi își înscriau din timp fiii la Eton. La Smolensk, Grișa a dovedit în fața Oficiului Heraldic genealogia și serviciul militar al familiei sale, reafirmându-și descendența soi-disant romană și legătura de rudenie cu ambasadorul irascibil al țarului Aleksei. Oficiul provincial l-a înregistrat ca fiind în vârstă de șapte ani, dar, deoarece copiii se înrolau de obicei la unsprezece ani, se poate să nu fie vorba de altceva decât de o eroare birocratică. Cinci ani mai târziu, în februarie 1755, a revenit pentru a doua inspecție și a fost înscris în regimentul de gardă călare. Adolescentul s-a întors la studiile sale.

Apoi s-a înscris la Universitatea din Moscova, unde a fost printre cei mai buni studenți la greacă și istorie ecleziastică. Avea să își păstreze toată viața unii dintre prietenii întâlniți acolo. Studenții purtau uniformă – haină verde cu manșon roșu. Universitatea abia fusese înființată. Contemporanul lui Potemkin, Denis Fonvizin, în Mărturisirea onestă a îndeletnicirilor și gândurilor mele, povestește cum el și cu fratele lui au fost printre primii studenți. Ca și Potemkin, făceau parte dintre nobilii fără avere care nu își permiteau preceptori. Această tânără universitate era un haos. „Studiam fără nicio ordine…“, își amintește el, din pricina „neglijenței profesorilor bețivi…“ Fonvizin pretinde că predarea limbilor străine era fie dezastruoasă, fie inexistentă. Foaia matricolă a lui Potemkin a fost distrusă în incendiul din 1812, dar el cu siguranță că a studiat mult, posibil datorită prietenilor săi din rândul clerului.

Dependent de lectură

Lipsa de cumpătare a profesorilor nu a prea contat deoarece Potemkin, despre care mai târziu se spunea că nu citește nimic, era dependent de lectură. Când își vizita rudele de la țară, își petrecea tot timpul în bibliotecă și s-a întâmplat chiar să adoarmă sub masa de biliard, cu o carte în mână. Altă dată, Potemkin i-a cerut unuia dintre prietenii săi, Ermil Kostrov, să îi împrumute zece cărți. Când i le-a restituit, lui Kostrov nu i-a veni să creadă că Potemkin citise atât de mult în atât de scurt timp. Potemkin i-a răspuns că le citise din scoarță-n scoarță: „Dacă nu mă crezi, cercetează-le!“ i-a spus. Kostrov s-a convins. Când un alt student pe nume Afonin i-a împrumutat lui Potemkin proaspăt publicata Filosofie naturală a lui Buffon, Potemkin i-a dat-o înapoi a doua zi și l-a uimit pe Afonin cu felul în care a reușit să își amintească și cel mai mic amănunt.

La Petersburg

Acum Potemkin i-a atras atenția unui alt protector puternic. În 1757, cunoștințele extraordinare de greacă și teologie i-au adus lui Grișa Medalia de Aur a universității, ceea ce l-a impresionat pe unul dintre magnații Curții Imperiale de la Petersburg. Ivan Ivanovici Șuvalov, eruditul și cultivatul fondator și director al Universității din Moscova, era tânăr, cu chipul rotund și trăsături blânde, ca de spiriduș – dar era și neașteptat de modest, dacă ne gândim la poziția sa. Șuvalov era amantul împărătesei Elisabeta, care era cu optsprezece ani mai în vârstă decât el, și unul dintre consilierii ei cei mai de încredere. În luna iunie a acelui an, Șuvalov a cerut universității să-i aleagă pe cei mai buni doisprezece studenți și să-i trimită la Sankt-Petersburg. Potemkin a fost trimis împreună cu unsprezece colegi în capitală, unde au fost primiți de însuși Șuvalov și duși la Palatul de Iarnă pentru a fi prezentați împărătesei tuturor rușilor. Aceasta a fost întâia vizită a lui Potemkin la Petersburg.

Partea a doua AICI


sursa: Simon Sebag Montefiore, Ecaterina cea Mare & Potemkin. O poveste de dragoste imperială, Traducere din engleză de Veronica Tomescu, Editura TREI, 2016

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: