Ingmar Bergman. O copilărie tristă

ingmar bergmanPovestește Ingmar Bergman:

„Când m-am născut, în iulie 1918, mama avea gripă spaniolă şi, întrucât nu prea erau speranţe că voi supravieţui, am fost botezat de grabă, chiar în spital. Într-una din zile, bătrânul nostru medic de familie, venind la noi în vizită şi văzându-mă a spus: „Micuţul este pe cale să moară de subnutriţie”. Bunica a decis atunci să mă ducă cu ea la locuinţa noastră de vară din provincia Dalarna. În timpul călătoriei cu trenul, care dura pe atunci o zi întreagă, bunica m-a îndopat cu pandişpan muiat în apă. Când am ajuns, eram aproape mort. Bunica mi-a găsit însă o doică – o fată drăguţă şi blondă, dintr-un sat învecinat. Starea sănătăţii mele s-a îmbunătăţit treptat deşi continuam să vomit şi aveam în permanenţă dureri de burtă. În afară de aceasta am mai suferit şi de o seamă de boli neidentificate ceea ce mă determina să nu ştiu cu precizie dacă vreau sau nu să trăiesc.

Planuri pentru a o omorî pe creatura cea dezgustătoare

Se naşte sora mea; eu am patru ani şi situaţia se schimbă radical: o creatură grasă, diformă care începe, dintr-o dată, să joace rolul principal. Sunt alungat din patul mamei, tata radiază de fericire ori de câte ori priveşte ghemotocul care urlă. Demonul geloziei îşi înfige ghearele în inima mea, turbez de furie, plâng, îmi fac nevoile pe podea şi mă mânjesc tot. Fratele meu mai mare şi cu mine, duşmani de moarte până atunci, facem pace şi născocim tot felul de planuri pentru a o omorî pe creatura cea dezgustătoare. Din nu ştiu ce motiv, fratele meu este de părere că eu aş fi cel mai indicat pentru a duce la îndeplinire hotărârea noastră. Mă simt măgulit şi amândoi aşteptăm momentul potrivit.

Într-o după-amiază însorită şi liniştită, crezându-mă singur acasă, mă furişez în dormitorul părinţilor, unde, în coşul său roz, creatura doarme. Îmi trag mai aproape de ea un scaun pe care mă caţăr şi rămân acolo privindu-i faţa umflată şi gura băloasă. Fratele meu îmi dăduse indicaţii clare asupra modului în care urma să acţionez. Înţelesesem însă greşit instrucţiunile lui. În loc s-o strâng de gât pe sora mea, încerc să-i strivesc coşul pieptului. Se trezeşte imediat cu un ţipăt strident, ochii ei apoşi, de un albastru spălăcit, mă privesc cruciş; fac un pas înainte ca să o pot apuca mai bine dar îmi pierd echilibrul şi cad, pe podea. Îmi amintesc ceea ce s-a întâmplat mi-a produs o intensă senzaţie de plăcere, transformată subit în groază.

Pedepsele

Educaţia noastră se baza în principal pe noţiuni ca păcat, confesare, pedeapsă, iertare şi toleranţă – stâlpi de baza în relaţiile dintre părinţi şi copii, precum şi raportul cu Dumnezeu.

Pedepsele erau astfel ceva de la sine înţeles, ele nici nu intrau în discuţie. Puteau fi şi rapide, ca de exemplu câteva perechi de palme sau bătaie la fund, dar puteau fi şi din cale afară de complicate, devenind tot mai rafinate de la o generaţie la alta. Dacă Ernst Ingmar făcea pipi în pantaloni, ceea ce se întâmpla mult prea des şi mult prea uşor, el trebuia să poarte pentru restul zilei o fustiţă roşie şi scurtă până la genunchi. Era o pedeapsă inofensivă, dar care reuşea să-l facă de râs.

Delictele mai grave erau pedepsite în mod exemplar: totul începea cu descoperirea delictului. Răufăcătorul făcea o mărturisire în faţa unei prime instanţe, adică în faţa bonei, a mamei sau a uneia dintre nenumăratele rude de genul feminin, de obicei, care locuiau aproape permanent în casa parohială. Ca urmare imediată a mărturisirii, făptaşul era complet ignorat. Nimeni nu vorbea cu el, nimeni nu-i răspundea. Dacă înţeleg bine, această situaţie trebuia să-l determine pe vinovat să-şi accepte pedeapsa şi să-şi dorească iertarea.

După masa de prânz şi după cafea, părţile erau convocate în camera tatei. Acolo se reluau interogatoriile şi mărturisirile. După aceea era adus bătătorul de covoare şi trebuia să indici singur câte lovituri credeai că meriţi. După ce pedeapsa era stabilită, se aducea o pernă tare şi verde, făptaşul îşi dădea jos pantalonii şi chiloţii, era pus pe burtă peste pernă, cineva îl ţinea de gât şi i se aplicau loviturile respective. Nu pot să spun că bătaia te durea în mod deosebit, întreg ritualul şi umilirea fiind de fapt cele mai dureroase.

În ceea ce-l priveşte pe fratele meu, lucrurile stăteau mai rău.. Mama rămânea deseori lângă patul lui ca să-i răcorească prin comprese umede spinarea, unde, pe alocuri, din cauza loviturilor i se luase pielea, lăsând dâre de sânge. Deoarece îl uram pe fratele meu şi mă temeam de furia lui care se aprindea repede, faptul că era atât de dur pedepsit îmi producea o deosebită satisfacţie.

După ce îţi erau administrate loviturile, trebuia să săruţi mâna tatei şi astfel ţi se acorda iertarea. Povara păcatelor era ridicată, cunoşteai astfel eliberarea şi îndurarea şi, deşi trebuia să mergi la culcare fără masa de seară, şi fără binecuvântarea obişnuită, te simţeai totuşi considerabil uşurat.

Mai exista totodată şi un gen de pedeapsă mai promptă şi mai simplă, extrem de neplăcută pentru un copil care se temea de întuneric şi anume închiderea într-un şifonier, pe o durată mai lungă sau mai scurtă. După câte ne spunea Alma, bucătăreasa, în acel şifonier locuia o mică fiinţă care mânca copiilor răi degetele de la picioare. Puteam desluşi cu claritate, cum acolo, în întuneric, se mişca într-adevăr ceva. Eram cumplit de îngrozit. Nu-mi mai amintesc precis ce anume făceam atunci. Probabil că mă căţăram pe rafturi şi mă atârnam de cuierele dinăuntru, ca să nu-mi fie mâncate degetele de la picioare. Mai târziu am găsit însă o soluţie, aşa că această pedeapsă nu mă mai înfricoşa: ascunsesem într-un colţ o lanternă de buzunar cu lumină roşie şi verde. De îndată ce eram închis acolo înăuntru, îmi căutam lanterna, îndreptam fascicolul de lumină spre perete, închipuindu-mi că m-aş afla la cinema. Odată, când s-a deschis uşa, zăceam întins pe jos, cu ochii închişi, prefăcându-mă că mi-am pierdut cunoştinţa. Toţi s-au speriat, în afară de mama care a bănuit că e doar o simulare dar, pentru că acest lucru nu a putut fi dovedit, nu mi s-au mai aplicat niciodată astfel de pedepse.

Mai existau şi alte pedepse: interdicţia de a merge la cinema, înfometarea, obligaţia de a merge devreme la culcare, erai consemnat să rămâi în cameră, să faci exerciţii suplimentare la aritmetică, primeai lovituri cu vergeaua peste mâini, erai tras de păr, trebuia să faci de serviciu la bucătărie (ceea ce putea fi chiar plăcut uneori), erai un timp ocolit de toţi ceilalţi şi aşa mai departe.


sursa: Ingmar Bergman, Lanterna magică, trad.: Dan Shafran, Elena Florea, Carmen Banciu, București, Editura Meridiane, 1994

Un răspuns

  1. O DOAMNE ! INGROZITOR !….

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: