Nicolae Iorga despre Alexandru Ioan Cuza

iorga si cuzaAstăzi se împlinesc 198 de ani de la nașterea lui Alexandru Ioan Cuza.  Nicolae Iorga, în cartea „Oameni care au fost” îl prezintă astfel pe domnitorul unirii.

„Cuza-Vodă poate fi privit din trei puncte de vedere: cum a înţeles datoria sa de Domn; cum a tratat problemele politice ale epocii sale; cum a purtat povara nenorocirii sale.

Când un prinţ e crescut pentru tron, când din cea mai fragedă copilărie a purtat uniforma, a avut regimente, a văzut prezentându-i-se arma şi închinându-i-se steaguri, când i-au stat la îndemină cei dintâi oameni ai neamului – atât mai rău pentru cine-l creşte, dacă-i lasă la o parte pe aceştia, pentru a lua mediocrităţi supuse, personalităţi neclare, ori cine ştie ce educatori de meserie, […] când astfel de oameni i-au stat deci la îndemână, pentru a-l iniţia în toate ramurile vieţii publice, care nu trebuie să fie necunoscute unui Suveran, – atunci ai tot dreptul de a fi pretenţios şi aspru faţă de unul care, ajuns la cârmuire, arată că nu-şi dă seama îndeajuns de datoria de a munci stăruitor pentru binele ţării şi neamului său, ori ţării şi neamului care l-au adoptat, urmărindu-l cu iubire de la cei dintâi paşi ai săi în viaţă.

Aşa a fost însă cu Alexandru Cuza, ajuns Domn din întâmplare, prin noroc, – nu norocul lui, care şi-a cheltuit viaţa în şapte ani, ci norocul nostru, care am folosit de pe urma acestei mărinimoase risipiri de puteri?

Fiu de boier, din familie mare, şi nu prea mare, cu avere, şi nu tocmai cu multă avere, crescut ca orice fiu de boier din acel timp. Franţuzeşte la pension, istorie sacră, istorie antică, istorie a Franţei, „literatură”, aritmetică, artă de societate, maniere, călătorie la Paris pentru bacalaureat, care, oricum, era mai greu pentru un şcolar astfel pregătit, al pensioanelor moldo-române decât doctoratul de acum pentru absolvenţii şi licenţiaţii facultăţilor noastre.

S-a întors în ţară. N-a fost, ca Mihail Kogălniceanu, agricultor care să practice agricultura, n-a întemeiat, ca această fire neastâmpărată în genialitatea ei, industrii: a hârtiei – vechi sistem fără „încurajări” de la Stat -, a postavului. Deşi trăia sub cârmuirea unui Grigore Ghica, venit prin revoluţionari şi bucuros de colaborarea lor, n-a făcut administraţie. Ofiţer cu cariera fulgerătoare – şi parcă astăzi nu vedem noi, în alte domenii, cariere aşa de fulgerătoare! -, colonel printr-un capriciu al Caimacamului Vogoridi, simţind mai mult ce trebuia să fie un ofiţer decât deprins la aceasta printr-o şcoală militară ori prin activitate la regiment, astfel era Cuza în ziua când fu ales Domn, ca să nu se aleagă Mihai Sturza ori Grigore Sturza şi ca să fie în stăpânirea celei mai înalte puteri măcar un om simplu şi simpatic, lipsit de ambiţie personală şi – lucru foarte însemnat – dispunând, ca locţiitor al Ministrului de Război, de oştire.

Cunoştea puţină lume, doar cercul de tineri între care trăise, eleganta lume femeiască din Iaşi. Pe cei de jos i-a descoperit după ce a luat Domnia; atunci întâi, potrivit cu datoria lui, a recunoscut el cu bucurie omenia, munca răbdătoare, vitejia, credinţa care sunt virtuţile ţăranului nostru. În sfârşit, ele n-avusese legături cu lumea de peste Milcov, care, prin conducătorii ei liberali, foştii republicani din 1848 şi de după 1848, dorise un alt Domn, pe generalul Nicolae Golescu, o figură cunoscută în Bucureşti.

Şi, îndată după alegere, – ce s-a întâmplat cu această fire lăsătoare, aplecată către petreceri, străină până atunci de orice muncă statornică, de orice spirit de jertfire? S-a întâmplat că, într-o schimbare subită, fulgerătoare, printr-o genială intuiţie a datoriei, omul s-a transformat. Colonelul Cuza e una, Vodă-Cuza alta; cel din urmă a luat de la cel dintâi doar anumite prietenii împovărătoare şi o singură iubire, pentru care-l mustră mai mult acei cari n-au iubit niciodată. Încolo, pentru noi un om nou, adevărat nou, strălucit nou, a răsărit în ianuarie 1859. El a rămas acelaşi până în clipa abdicării.

Cuza-Vodă nu era un om solemn, pompos, formalist. Nu învăţase nicăieri eticheta Habsburgilor şi ceremonialul lui Carol Quintul sau al lui Filip Tenebrosul; nu ştia şi nu voia să ştie cum se orânduiesc la un jubileu faitoanele, de la cel mai măreţ oaspete străin până la cel din urmă lingău de curte şi de ogradă. Eticheta a suferit continu de pe urma unui Domn care se cufunda bucuros în rândurile mulțimii, ca să afle, ca să îndrepte, ca să pedepsească şi să mângâie, ca să miluiască pe ascuns de ochii lumii, – cum a făcut apoi păstrându-şi moştenirea, buna şi miloasa lui soţie, cu un cuvânt ca să răspundă nevoii sufleteşti a neamului acestuia, de a fi iubit de suveranul său şi de a-l iubi în schimb, călduros, fără rezerve, din toată inima.

Şi totuşi el a rămas cel dintâi din poporul său. Ceva îl ridica mai presus de ceilalţi: aceea că nimeni nu-şi făcea datoria mai viteaz, mai dispreţuitor de orice meschină prudenţă, mai înfruntător al celor mai straşnice primejdii, decât el.

Sufletul lui întreg era schimbat. Prin gura lui nu mai vorbea un om, ci, cum se cuvine pentru un stăpânitor de oameni, un neam întreg. Întruparea naţiunii era el în gând şi grai. Cel dintâi fior de mândrie l-a avut generaţia de atunci când s-au auzit cuvintele mândre cu care el vorbea turcilor, cabinetelor europene, proclamând o Românie mândră.

Amintiți-vă pe acele din ultimul mesagiu, cu câteva luni înainte de abdicare, acele demne cuvinte prin care nega, de pe tron, orice ambiţie pentru sine şi, amintindu-şi de ceea ce fusese, făgăduia, cu gândul la principele străin, pe care-l pregătise un colonel Cuza, bun, modest şi harnic patriot, întors între tovarăşii săi de odinioară pentru a lucra mai departe la binele țării şi neamului.

Şi vorbe mari, în cea mai simplă formă, găsea el, nu numai pentru cei de sus şi în clipele când privirile tuturora erau îndreptate asupra lui, ci şi atunci când în cabinetul său de lucru se îndrepta către un ofițer din cei mai mărunți, chemat să audă dojana sau lauda. Căci el ştia că, în această lume unde legea nu poate prevedea toate şi unde nu se pot fixa răsplătiri pentru orice fel de merite, cel ce face mai mult decât datoria sa are drept la cea mai frumoasă răsplată, care vine din cel mai strălucit şi mai nobil privilegiu al unui principe: acela de a face pe cel vrednic să coboare scările palatului său cu puteri de muncă înzecite şi, iarăşi, de a face a se pleca fruntea acelui care şi-a călcat datoria fără ca legea să-l poată atinge.”

3 răspunsuri

  1. Un om deosebit !

  2. Intradevăr, deosebit! Ce flăcău viril era de a fugit după abdicare cu amanta lăsîndu-și soția în urmă, cu copii ibovnicei de care să aibe grijă soția, disperată neștiind nimic de soțul demn și viril!

  3. Ineresant si va multumim pentru tot ceea ce ne spuneti despre viata domnitorilor nostri !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: