Stephen Hawking în intimitate

stephen hawkingPe 14 martie 2018 a murit fizicianul englez Stephen Hawking (1942-2018), prilej de a prezenta câteva aspecte mai puțin cunoscute ale vieții sale, dezvăluite de prima sa soție, Jane.

StyleCapture_2019-03-14_15-49-26_843Într-o fotografie de la nunta lui Jane Wilde cu Stephen Hawking, petrecută la Cambridge în vara lui 1965, tânărul fizician (avea 23 de ani) stă în picioare, la brațul miresei, sprijinindu-se ușor într-un baston. Fusese deja diagnosticat cu o boală neurologică degenerativă căreia i se prezisese apropiatul deznodământ fatal. În anii următori, maladia lui Stephen progresează aproape în același ritm cu faima sa ca om de știință: mai întâi, tânărul fellow al Colegiului Caius de la Cambridge trebuie să recurgă la un scaun cu rotile, apoi își pierde definitiv vocea – imaginea genialului cosmolog paralizat, care vorbește prin intermediul unui computer, e bine cunoscută.

Deși a fost avertizată de la bun început asupra gravității bolii soțului ei, Jane crede că iubirea o va ajuta să depășească orice dificultate. Naște trei copii, îl îngrijește multă vreme aproape singură pe Stephen și renunță la orice carieră proprie. Cu trecerea timpului, dragostea ei se amestecă tot mai mult cu compasiunea. E mândră de succesele științifice ale lui Stephen, ceea ce n-o împiedică să-i vadă cu luciditate defectele. Se străduiește să-i sprijine cariera și să-i fie mereu loială.

Până la urmă, dragostea cu multe fațete a lui Jane n-a fost de ajuns. Celebru și bogat în urma milioanelor de exemplare vândute ale cărții sale de popularizare a cosmologiei Scurtă istorie a timpului, Stephen Hawking cade sub influența – și farmecele –  uneia dintre infirmierele echipei medicale care-l asistă permanent. Își părăsește familia și după o vreme divorțează de Jane.

Aceasta își amintește:

„… mă nedumerea tendința lui Stephen de a sta multe ore seara și în weekenduri în poziția Gânditorului lui Rodin, cu capul sprijinit în mâna dreaptă, transportat în altă dimensiune, pierdut pentru mine și copiii care se jucau în jurul lui. Oricât de mare era provocarea fizicii găurilor negre, adâncurile de concentrare în care se cufunda mi se păreau de neînțeles. La început am crezut că-l frământa o problemă matematică. Așa că-l întrebam veselă la ce se gândește, dar de obicei nu-mi răspundea, așa că începeam să mă neliniștesc. Poate că nu stătea confortabil în scaunul cu rotile sau era bolnav? îl întrebam. Îl supărase oare refuzul meu de a-l însoți la următoarea conferință? Cum tot nu-mi răspundea sau dădea din cap neconvingător, am început să bănuiesc că toate aceste motive și multe altele, la care se adăuga deprimarea cauzată de deteriorarea stării lui, deveniseră de nesuportat.” (p. 187)

„Neștiind dacă din uitare sau indiferență față de nevoia mea de-a vorbi cu el se închidea în sine atât de ermetic, resimțeam acele perioade ca pe o adevărată tortură, mai ales când, așa cum  se întâmpla adesea, erau însoțite de ore interminabile de operă wagneriană, cu precădere tetralogia Inelul Nibelungului ascultată la volum maxim la radio sau pick-up. Atunci, pentru că vocea mi-era înăbușită și spontaneitatea reprimată, am început să-l urăsc pe Wagner.” (p. 188)

„Din punct de vedere intelectual, Stephen era un gigant, care insista mereu asupra infailibilității sale și al cărui geniu îl voi respecta mereu; din punct de vedere fizic, era neajutorat și tot atât de dependent de mine ca și copiii noștri după naștere. Îndatoririle mele față de el erau cele ale unei mame cu un copil mic, răspunzătoare pentru fiecare aspect al îngrijirii sale […] Problemele erau exacerbate de imposibilitatea de-a vorbi despre ele. Aceasta era o parte intrinsecă a bătăliei împotriva bolii, pe care, cu o mai bună comunicare, am fi putut s-o purtăm amândoi, umăr la umăr, sprijinindu-ne reciproc și elaborând strategii ca să facem față dificultăților. În loc de asta, lipsa de comunicare devenise o forță care ne înstrăina, coborând între noi o barieră de suferință.” (p. 271)

„Nu avea aproape deloc respect față de inteligența celorlalți nici în momentele lui bune. Acum, în momentele lui cele mai proaste, îi considera pe toți niște dobitoci.” (p. 361)

„Pe de-o parte, starea sa fizică jalnică exprima foarte limpede nevoia de a se simți mereu iubit; pe de altă parte, se închidea în sine, sfidându-i și disprețuindu-i pe toți.” (p. 365)

… excesivul egoism înnăscut îl făcea să fie atât de lipsit de considerație… (p. 366)


sursa: Jane Hawking, Dragostea are 11 dimensiuni: Viața mea cu Stephen Hawking, trad.: Alexandru Macovescu, București, Humanitas, 2013

 

Un răspuns

  1. Dureros , dar….ADEVARAT !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: