Mama ta a înnebunit!

charlie chaplinPovestește Charlie Chaplin un episod trist din copilăria sa: „Eram în vacanța de vară, așa că m-am gândit să mă duc mai devreme la McCarthy acasă – aș fi făcut orice ca să scap din mansarda noastră mizeră. M-au invitat să rămân la prânz, dar am avut intuiția că trebuie să mă întorc acasă la Mama. Când am ajuns la Pownall Terrace, m-au oprit la poartă niște copii din vecini.
– Mama ta a înnebunit, mi-a spus o fetiță.
Cuvintele astea au fost ca o palmă peste față.
– Cum adică? am întrebat în șoaptă.
– Așa e, a zis alt copil. A bătut la toate ușile, aruncând cărbuni și zicând că sunt cadou pentru copii de ziua lor. Poți s-o întrebi pe mama, dacă nu mă crezi.
Fără să ascult mai mult, am luat-o la fugă pe potecă, spre ușa deschisă de la casă, am urcat scările în goană și am deschis ușița de la mansarda noastră. Mi-am tras sufletul o clipă și m-am uitat la ea cu mare atenție.

Era adevărat

Era o după-amiază de vară, iar atmosfera era îmbâcsită și apăsătoare. Mama stătea, ca de obicei, la fereastră. S-a întors încet și s-a uitat la mine, cu fața palidă și chinuită.
– Mamă! aproape am țipat eu.
– Ce s-a întâmplat? a întrebat ea apatică.
Atunci am alergat spre ea, m-am aruncat în genunchi și mi-am îngropat capul în poala ei și am izbucnit în plâns.
– Fii cuminte! mi-a zis ea blând, mângâindu-mă pe cap. Ce nu e bine?
– Tu nu ești bine, am zis eu printre suspine.
– Ba sigur că sunt bine, mi-a zis ea liniștitor.
Părea atât de departe, atât de preocupată.
– Ba nu! Ba nu! Mi-au spus că ai umblat din casă-n casă și…, n-am mai putut să continui, dar suspinam mai departe.
– Îl căutam pe Sydney, mi-a răspuns ea cu voce slăbită. Îl ascund de mine.
Atunci mi-am dat seama că era adevărat ce-mi povestiseră copiii.

Trebuie să chem un doctor. Mama nu e bine!

– Mami, te rog, nu vorbi așa! Te rog! Te rog! am rostit printre suspine. Îți aduc un doctor!
Iar ea a continuat, mângâindu-mi părul:
– Familia McCarthy știe unde e. Și-l ascund de mine.
– Mami, te rog, hai să mergem la doctor! am strigat.
M-am ridicat să mă duc să caut un doctor. Ea s-a uitat după mine cu o expresie îndurerată.
– Unde te duci?
– Să aduc un doctor. Vin repede.
Nu mi-a răspuns nimic, dar s-a uitat neliniștită după mine. Am coborât în viteză și m-am dus la proprietăreasă.
– Trebuie să chem un doctor. Mama nu e bine!
– Am chemat deja, mi-a răspuns ea.
Doctorul parohiei era bătrân și țâfnos. După ce a ascultat povestea proprietăresei, care semăna cu cea a copiilor, i-a făcut un control superficial și a declarat:
– E nebună! Trimiteți-o la spital!
Doctorul a scris o rețetă. Printre altele, a spus și că suferă de subnutriție, cuvânt pe care mi l-a explicat: adică nu mânca suficient.
– O să-i fie mai bine acolo și va avea și mâncarea de care are nevoie, mi-a spus proprietăreasă pe post de consolare.
M-a ajutat să-i strângem hainele și a îmbrăcat-o, iar ea s-a supus ca un copil. Era atât de slăbită și orice urmă de voință părea s-o fi părăsit. Când am ieșit din casă, vecinii și copiii erau adunați în fața porții și se uitau cu teamă.

Se clătina ca și cum ar fi fost beată

Spitalul era la vreun kilometru și jumătate distanță. Mergeam încet, iar Mama, de slăbită ce era, se clătina ca și cum ar fi fost beată, când într-o parte, când în alta, în timp ce eu o susțineam. Soarele crud de după-amiază părea să ne pună în lumină și mai tare mizeria. Oamenii care treceau pe lângă noi credeau, probabil, că Mama era beată, dar pentru mine erau ca niște fantome în vis. N-a scos niciun cuvânt, dar părea că știe încotro mergem și era nerăbdătoare să ajungem. Pe drum am încercat să o liniștesc din nou, iar ea a zâmbit, prea slăbită ca să poată vorbi.

Mi-ajunsese școala de la azilul de săraci

În cele din urmă, când am ajuns la spital, un doctor tânăr a luat-o în primire. După ce a citit recomandarea de pe hârtie, i-a spus cu blândețe:
– Foarte bine, doamna Chaplin, hai să mergem!
Ea s-a supus imediat. Dar când asistentele au venit s-o conducă, s-a întors brusc spre mine, realizând cu durere că mă lăsa acolo.
– Ne vedem mâine, i-am spus, mimând veselia.
Au luat-o și au dus-o de acolo, în timp ce ea se uita neliniștită în spate, după mine. După ce ea a plecat, doctorul s-a întors spre mine:
– Și tu ce faci acum, tinere?
Mi-ajunsese școala de la azilul de săraci, așa că am răspuns politicos:
– O să locuiesc cu mătușa mea.

O tristețe copleșitoare

Pe drumul de la spital spre casă am simțit doar o tristețe copleșitoare. Și totuși, simțeam o eliberare la gândul că Mamei avea să-i fie mai bine în spital decât să stea singură în camera aia întunecată, răbdând de foame. Dar imaginea aia care mi-a rupt inima, când au luat-o de lângă mine, n-aveam s-o uit niciodată. Mă gândeam la felul ei plăcut de-a fi, la veselia ei, la bunătatea și căldura ei; la silueta aia micuță când mergea pe stradă, care arăta obosită și preocupată până dădea cu ochii de mine alergând spre ea; la felul cum se schimba pe loc și devenea toată numai zâmbet, în timp ce eu căutam nerăbdător prin punga de hârtie, în care aducea mereu tot felul de nimicuri delicioase pentru mine și Sydney. Chiar în dimineața aia reușise să facă rost de niște bomboane pe care mi le-a dat în timp ce plângeam în poala ei.


sursa: Charlie Chaplin, Viața mea, trad.: Monica Andronescu, București, Nemira Publishing House, 2016

3 răspunsuri

  1. O ! DOAMNE ! Ce amintiri dureroase dar…asa este viata….

  2. impresionant!

  3. Cu asemenea amintiri si totusi s-a purtat rau cu femeile din vata lui.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: