Anatomia unui asasinat: Ştefan Foriş (II)

stefan forisPlanul operaţiei a fost conceput în lagărul de la Tg Jiu. Bodnăraş l-a vizitat de mai multe ori pe Dej la Caransebeş şi Tg. Jiu, în perioada 1943-1944, pentru perfectarea detaliilor. Chiar dacă nu au colaborat, pe undeva interesele celor două grupuri au coincis mai târziu. Dovada, în 1946, moscoviţii au fost de acord cu lichidarea lui Foriş. Pauker nu a întreprins ceva pentru a schimba decizia lui Dej. A înţeles avantajele ralierii pe poziţiile lui Dej? În fond un lider consacrat pierdea puterea. Nu putea fi decât în avantajul altor pretendenţi. Iar dacă lucrurile ieşeau prost, Dej s-ar fi făcut vinovat.

Ana Pauker (ajunsă la Bucureşti, pe aeroportul Băneasa, la 16 septembrie 1944), nu dorea să înfrunte conflicte, polemici, să întâmpine rezistenţe în plus. Un şef legitim, numit de Komitern în urmă cu 4 ani, era un obstacol mai mare decât un lider recent nenumit de Komintern având un statut de interimar. Înlăturarea unui şef comunist era privilegiul exclusiv al lui Stalin. Dacă i-a prezentat cineva dosarul PCR-Foriş, nu putea fi decât Ana Pauker prin intermediul lui Dimitrov. În acest scenariu, Foriş trebuia să dispară pentru a face loc altora. Locul lui Foriş, Ana Pauker îl disputa cu alt pretendent, cu Dej. Poate că ar fi preferat ca adversar pe Foriş, pe care îl cunoştea. Ultima lor  întâlnire avusese loc în 1939, pe când se afla la închisoarea din Râmnicu Sărat, când Ana Pauker a fost vizitată de Foriş. Foriş nu se afla în cladestinitate, trăia legal, sub acoperirea de ziarist. I-a dus informaţii, diferite lucruri utile, mesaje. Era însoţit de Tatiana, soţia lui din acea perioadă. Scopul nedeclarat al vizitei era de a-i sonda atitudinea în legătură cu condamnarea şi executarea la Moscova a soțului ei Marcel Pauker (august 1938).

Interesul anti-Foriş a funcționat compact până la înlăturarea celui vizat. Cine va fi beneficiarul operatiei? Puterea fusese dată Anei Pauker personal de Gheorghi Dimitrov, care o trimisese în România, cu mandat să reconstituie şi să conducă partidul. În 1956, Ana Pauker, anchetată, răspunde unor întrebări legate de întoarcerea la Bucureşti astfel: „M-a chemat tov. Dimitrov, mi-a spus: «te duci în țară şi vezi ce este acolo, că noi habar nu avem». Tov. Borilă (prezent la Moscova în anii 40 n.a.) ştie că n-a existat nici o legătură cu țara şi nu se cunoştea nimic. Şi atunci pe loc am spus: Tovarăşe Dimitrov, eu sunt femeie, n-am fost în timpul războiului, am fost în închisoare şi habar n-am cum stau lucrurile, au trecut 10 ani”. Ana Pauker spune în 1956 că l-a propus pe Gheorghiu Dej ca lider al partidului pe considerentul că era popular, ceferist, muncitor, român. Îl întâlnise pentru două ceasuri la închisoarea Caransebeş în 1941. Pasajul cu propunerea lui Dej ca şef al PCR, este, cred, un adaos voluntar al celei anchetate, un captatio benevolentiae. Pauker arăta învingătorului, Dej, că nu dorise puterea.

Nu îl putea propune pe Dej devreme ce nu ştia că Foriş fusese destituit. Pentru Dimitrov şi Pauker, PCR avea un şef numit chiar de Komintern. E mai plauzibil că Ana Pauker nu l-a propus drept şef al PCR pe Dej. Dimitrov îi comunica decizia lui: „de 4-5 ani de zile n-avem informaţii din România. Noi nu cunoaştem pe nimeni, pe tine te cunoaştem. Tov. Borilă ştie că grupului i s-a spus: vedeți ce este şi luaţi conducerea.” Chestiunea cheie era: cu cine va negocia grupul moscovit? Cu cine va împărţi Ana Pauker puterea încredinţată de Gheorghi Dimitrov? Cu Foriş sau cu Dej? Dacă i-ar fi fost la îndemână, Dej ar fi înlăturat-o pe Pauker, dar pentru el deocamdată era intangibilă. Spaţial, dar şi politic. Era mult prea conectată cu Kominternul, prea cunoscută în mişcarea comunistă prin trecutul ei. Dej era încă un activist de provincie, de 11 ani trăind în închisori, izolat. Foriş era şeful PCR încă din 1940. În martie acel an a murit de ulcer, într-un spital, Bela Breiner, care conducea PCR după plecarea lui Boris Stepanov în URSS, în 1938. Foriş devenise în 1940 delegatul Komintern pentru PCR, ceea ce îl făcea şeful interimar al partidului. În iunie 1940 pleacă însoţit de Teohari Georgescu la Moscova.

În România în perioada care urmează se petrec lucruri grave: ocuparea Basarabiei şi a Bucovinei de către Armata Roşie, în iunie, dictatul de la Viena, august 1940, cedarea Cadrilaterului, căderea regelui Carol al II-lea, instalarea regimului militaro-legionar Antonescu-Sima.

Toate lucrurile astea sunt departe. PCR saluta ultimatumul URSS dat României şi ocuparea celor două provincii. Situaţia din România se schimba complet în câteva săptămâni. Foriş ar fi preferat să rămână la Moscova ca refugiat politic. Încearcă în discuţiile cu mai mulţi lideri de la Kremlin să obţină acordul liderilor Komintern. Nu îl obţine, pentru că era mai util la Bucureşti ca şef al PCR decât la Moscova ca refugiat. Kremlinul nu prea avea de unde alege. Oferta era extrem de redusă. Teohari Georgescu, şi el la Moscova, refuză oferta de a fi numit secretar general al PCR sub pretextul lipsei de pregătire. De fapt, condiţiile politice, războiul, exigenţele Moscovei care trăia încă sub umbra marii terori, situaţia extrem de precară a PCR, explicau situația.

Foriş o discută cu alţi comunişti români, Vasile Luca, fostul şef al PCR, cu bulgarul Boris Stepanov, fost şef al PCR, cu lideri ai Kominternului, Palmiro Togliatti şi Gheorghi Dimitrov. În toamna 1940, este numit secretar general al PCR. În ochii sovieticilor, în 1944 august, el rămânea şeful legitim al comuniştilor din România. Comuniştilor din închisori li se rezerva un rol marginal. Poate chiar mai rău, având în vedere practicile comuniştilor. Cine pierde puterea este exclus, trimis la închisoare şi adesea asasinat. Istoria recentă fusese martora a nenumărate conflicte, denumite în vulgata comunistă „lupte fracţioniste”. Era evident că aceste conflicte urmau să se tranşeze în noul context creat de ocuparea României de Armata Roşie.

Scadenţa nu era departe. Timp nu mai era de ajuns, aşa încât grupul din închisori condus de Gheorghiu Dej a trecut la acţiune. Întrebarea era: cine va servi drept ţap ispăşitor marelui zeu Stalin. Pe altarul puterii cine va fi cel sacrificat? Cele mai puţine şanse pentru acest rol le avea Ana Pauker căreia nu i se putea reproşa ce se întâmplase în timpul războiului. În plus ea avea contacte bune cu liderii din Kremlin. Fapt care îi conferea imunitate, măcar pentru o vreme. Relaţia care trebuie rezolvată era deci între Foriş, şeful oficial al PCR, şi Gheorghiu Dej. Dej era un adversar ireductibil al lui Foriş. Avuseseră mai multe conflicte. Dej complota încă de la începutul războiului împotriva lui. Dej a înţeles mai bine decât Foriş consecinţele prezenţei Armatei Roşii. Dacă nu voia să fie el ţapul ispăşitor al atâtor neajunsuri, trebuia să îl sacrifice pe Foriş.

Pe acest teren el a reuşit să îşi apropie alţi lideri rămaşi acasă, ameninţaţi în egală măsura de judecata Kominternului şi a lui Stalin: pe Emil Bodnăraş, Iosif Rangheţ, C-tin Pârvulescu, I.Gh. Maurer etc. Cu toţii erau îngrijoraţi de răfuiala care se apropia. Dintre iniţiaţi, numai Lucreţiu Pătrăşcanu a refuzat să participe la complotul împotriva lui Foriş. Răspunsul lui, dat lui Bodnăraş la sfârşitul lui martie 1944, a fost: „Nu fac fracţionism”. Trebuie spus că Foriş şi Pătrăşcanu nu colaboraseră aproape deloc de când Foriş era liderul partidului. Nu se agreau şi aveau o părere proastă unul despre altul. Poate erau numai rivalităţi personale, orgolii. Tot atât de adevărat este că după înlocuirea lui Foriş, în loc să protesteze, Pătrăşcanu s-a supărat că nu a fost introdus în noul secretariat al PCR.

Foriş trăia în conspirativitate din 31 decembrie 1940. Atunci se întorsese în ţară, venind din URSS. A trecut Dunărea cu barca în dreptul Tulcei, trecere organizată de Dumitru Coliu (atunci Dimităr Colev n.a.). Siguranţa – de obicei bine informată – ştia puţine lucruri despre el. Îl credea refugiat în URSS, chiar mort. Deţinea informaţia că a plecat în vara 1940 în URSS. Ştia că plecase împreună cu Teohari Georgescu şi că nu s-a mai întors. Teohari Georgescu a revenit singur în octombrie. Informaţia, Siguranţa o deţinea de la un informator, Iosef Schraer. Ştefan Foriş s-a întors singur la Bucuresti în ultima zi a anului 1940. Poate asta a făcut ca datele Siguranţei în ce îl priveşte să fie sărace. Foriş plecase la Moscova ca unul din militanţii de vârf ai PCR şi venise înapoi în poziţia de secretar general.

Un concurs de împrejurări a făcut ca secretariatul partidului comunist să fie arestat în aprilie 1941, într-o casă conspirativă din cartierul Obor. Singurul care a scăpat a fost Ştefan Foriş, şi asta datorită prudenţei sale. Captura făcută de Siguranţă se datora altui informator, Nicu Tudor. Era membru al secretariatului şi cunoştea bine acţiunile PC. Ajunşi în închisoarea din Caransebeş, Teohari Georgescu şi Iosif Chişinevski vor împărtăşi bănuiala că Foriş ar fi omul Siguranţei, devreme ce el era singurul rămas în libertate. Gheorghiu Dej – plecând de la această bănuială – ţese în timp o plasă deasă în jurul lui Foriş, pentru a-l doborî şi a-i lua locul ca şef al partidului. Scena din 4 aprilie 1944 este punctul culminant al acestei urzeli. Deznodământul va veni însă abia peste doi ani, în 1946.

Partea a treia AICI


sursa: Stelian Tănase, Anatomia unui asasinat în Sfera Politicii, nr. 93-94, Anul IX, 2001

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: