Anatomia unui asasinat: Ştefan Foriş (I)

stefan forisŞtefan Foriş era la 4 aprilie 1944 secretar general al PCR. Undeva la ora 14,00, bombardiere americane B52 venite din Libia şi Egipt acoperă cerul Bucureştilor. Bombar­damentul distruge în câteva minute cartierul Gării de Nord, Calea Griviţei şi împrejurimile. Pe seară, când armata şi civilii încep să adune morții, să repare pagubele, Foriş este vizitat de Emil Bodnăraş într-o locuinţă conspirativă la intersecţia dintre strada Monetăriei şi bd. Filantropia, la graniţa zonei devastate de bombe.

Cu numai câteva zile înainte, la 30 martie, cei doi se văzuseră într-o ședință. Cu aceea ocazie, Foriş îi ceruse să îi facă o vizită. Siguranţa, care ştia destul de bine ce se întâmplă în interiorul PCR, nu ştia care este poziţia lui Ştefan Foriş în partid şi unde se află el. Faptul că era în libertate în vreme ce aproape toţi colaboratorii lui fuseseră capturaţi şi se aflau în închisori a alimentat puternic zvonurile că Foriş ar fi omul Siguranţei. Era sau nu era? Vizita lui Bodnăraş avea o strânsă legătură cu această dilemă. Misiunea lui Bodnăraş era să îl demită, iar dacă opune rezistenţă să îl lichideze.

Bodnăraş apăruse ca de nicăieri şi de puţină vreme în mica lume de la vârful PCR. Nu activase în clandestinitate până la arestare. Nu deţinuse funcţii politice, nu avea legături cu cadrele, cu aparatul. Nici nu era membru PCR. O figură periferică, un necunoscut. Ceea ce îi dădea forţă. Nimeni nu ştia cum să îl judece, nimeni dintre cadrele de la vârful PCR, aflate în libertate în 1943-44, nu îi fusese apropiat. Despre el se ştiau foarte puţine lucruri, într-o lume unde memoria era extrem de încărcată. EB juca rolul misterios de mesager al Moscovei. Se ştia că fusese ofiţer de carieră, condamnat la zece ani de închisoare ca spion sovietic Acum, apărut în cercul din jurul lui Foriş, părea să aibă misiuni importante şi secrete. Personajul iubea secretul, umbra, conspiraţia. În acest mediu al subteranei, al complotului, al intrigii, Bodnăraş era ca acasă. Îşi luase de altfel ca pseudonim, nomme de guere, „Felix”. Împrumutase numele de la Felix Djerjinski, fondatorul Cekăi, poliţia politică bolşevică, Petrograd, 1918.

Deşi se văzuseră abia cu cinci zile în urmă, pe 30 martie, Foriş a ţinut să îl convoace din nou. Motivul? O farsă, o diversiune, o intoxicare făcută de Bodnăraş. Foriş căzuse în cursă. Aflase că un curier important din URSS venise la Bucureşti cu un mesaj şi urma să-l întâlnească la 3 aprilie pe Bodnăraş. Foriş ştia bine că Bodnăraş este agent GRU, cetăţean sovietic. Se putea gândi că Moscova a trimis un mesager cu ordine la Bodnăraş, omul de încredere al GRU. Între 1941 şi 1944, legătura PCR cu Kremlinul fusese întreruptă. Ea se pierduse în mai 1941. Începuse apoi războiul și legătura nu a putut fi reluată. În 1943, Internaţionala Comunistă a fost dizolvată. PCR nu a rămas mai puțin subordonat Moscovei și chiar aceloraşi persoane care se ocupaseră și înainte de PCR: Gheorghi Dimitrov, Kolarov, Manuilski, Boris Stepanov.

Bodnăraș a ieşit la 8 noiembrie 1942 din închisoarea Caransebeș. Avea reputația că reușise să restabilească legătura cu Moscova. Era o legendă fabricată chiar de el. Prezenţa curierului misterios, ajuns la București nu se ştie cum, părea să confirme acest lucru. Foriș era curios să afle care sunt directivele venite de la Kremlin, mai ales că de 4 ani contactele erau întrerupte, era primul curier venit de la Moscova în tot acest timp.

Frontul se afla la Iași. Armata Roșie se apropia. Evenimentele urmau să se precipite în scurt timp. Capcana întinsă de Bodnăraş lui Foriș funcţiona. Informaţia despre sosirea unui mesager era un bluff. Situația era ca în „Revizorul” lui Gogol: sosirea omului de la centru care putea să controleze catastifele, să te întrebe de sănătate pentru a te lichida eventual, sau să ancheteze ce ai făcut în timpul războiului. În cazul de faţă, nu era o confuzie de persoane, Revizorul nu exista. Rolul lui îl juca – într-un ton dramatic – Emil Bodnăraș, care visa să devină un Djerjinski al României.

Foriş credea că numai un ordin de la Moscova putea să îl schimbe din funcție. Mai curând nu se gândea că e în pericol. Până la sosirea Armatei Roșii credea că nu se va întâmpla nimic rău pentru el. Eventual să îl captureze Siguranța.

Deși se credea în siguranță, pericolul exista și venea din partid. Gheorghiu Dej, liderul comuniştilor din închisori, reușise să convingă mai mulți militanți ai partidului că Foriş e un trădător. Printre ei, Teohari Georgescu, Iosif Chișinevski, Emil Bodnăraş, Iosif Rangheţ, Constantin Pârvulescu. Ei credeau că Foriș era agentul Siguranței. Mai multe arestări, începând din 1940, îi erau puse în cont. În plus era acuzat că a comis multe greşeli politice. Bodnăraş acţiona în numele acestui grup decis să îl înlăture.

Era 4 aprilie 1944, într-un oraş devastat de bombardamentul american. Ne întrebăm dacă nu cumva „colaborarea cu Siguranţa”, „trădarea lui Foriș” nu erau un alibi, un pretext. Dincolo de ranchiunile personale, de rivalități, era şi asta. Se adăuga factorul timp, mereu esenţial pe durata unei crize, a unei schimbări politice. Timpul îi obliga la acţiune pe comuniştii aflaţi în România, fie că se găseau în închisori sau nu. Doi factori influenţau această grabă. Situaţia militară din nordul Moldovei şi ce se petrecea la Moscova. Acolo comuniştii români aflaţi în refugiu se organizau în vederea întoarcerii în ţară. Or, ei făceau pregătiri pentru preluarea puterii. Scenariul lor prevedea că Armata Roşie, sprijinită de diviziile de voluntari români „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan”, formate pe teritoriul URSS în 1943, să „elibereze” România în numele unui comitet revoluționar condus de Ana Pauker. Comitetul se formase la sfârşitul lunii februarie, la Moscova. Ofensiva lansată de Armata Roşie condusă de mareşalul Konev trebuia să aducă acest guvern în câteva săptămâni la Bucureşti. Antonescu trebuia înlocuit de acest comitet transformat în Guvern, în care eventual ar fi fost cooptaţi şi comunişti din interior, aleşi de Ana Pauker&Co şi în care „moscoviţii” şi-ar fi asigurat supremaţia. Numărătoarea inversă a comediei posturilor începea. Cine pierdea cursa se putea socoti mort.

Instinctul de conservare acţiona puternic printre fidelii lui Dej. Mazilirea lui Foriş era un atac preventiv, care schimba raportul de forțe la vârful partidului. Odată transformat în țap ispăşitor, lui Foriş i se puteau atribui toate păcatele. În plus, sublinia meritul grupării Dej care acționase. Acest merit putea fi înfăţişat ca atare sovieticilor. Graba, frenezia de a acţiona după 4 ani de pasivitate (vezi negocierile cu Antoneştii şi partidele burgheze, implicarea în lovitura regală din 23 august), veneau din acest calcul. Bilanţul PCR trebuia să fie ceva mai bogat decât se înfăţişa el la 4 aprilie. Complotul anti-Foriş şi participarea la înlăturarea lui Antonescu ţinteau construirea unei poziţii puternice de negociere cu moscoviţii şi Kominternul. De vreme ce Dej, Pătrăşcanu, Bodnăraş, Pârvulescu, Rangheţ, Maurer contribuiseră la înlăturarea dictaturii militare şi la întoarcerea armelor împotriva Axei, ei nu puteau fi în nici un fel ignoraţi în jocul politic. Şi mai ales nu puteau fi neglijaţi la distribuirea puterii.

Exact aşa au perceput lucrurile „moscoviţii”. Întorsătura de la 23 august le-a încurcat socotelile. Gh. Apostol, unul dintre cei mai apropiaţi de Gheorghiu Dej în acei ani, 1940-44, ca şi mai târziu, notează „O problemă divergentă care s-a discutat cu acest prilej a fost aprecierea lor (Ana Pauker şi Vasile Luca, ajunşi la Bucureşti în septembrie 1944, n.a.) că eliberarea lui Foriş din funcţia de Secretar General al partidului a fost ilegală şi că această măsură nu a fost agreată de Komintem. Probabil că ar fi fost agreată o „troică” – Ana Pauker, Vasile Luca şi Foriş.” Troica s-a instalat oricum, dar locul lui Foriş, lângă Pauker şi Luca, a fost luat de Gheorghiu Dej. Această substituire de persoană era şi scopul loviturii în stil mafioto/KGB din 4 aprilie.

Bodnăraş nu restabilise legătura cu Moscova. Presupunând că a reuşit s-o facă, nu a informat centrul despre complot. E foarte puţin probabil că ordinul pentru înlăturarea lui Foriş să fi venit de la Beria ori Dimitrov. Avem mărturia lui Constantin Pârvulescu care, în 1968, în faţa comisiei de anchetă a CC, a spus: „Sovieticii nici nu au ştiut ce se întâmpla aici. Când au venit în Aleea Alexandru (unde se afla sediul CC al PCR după 23 august 1944 n.a.), l-au căutat pe Foriş.”

Bodnăraş blufa, nu era trimisul Komintern. Nu restabilise legătura cu Moscova. Era o legendă care i-a permis să penetreze vârful partidului, şi apoi să îl înlăture pe Foriş, conform înţelegerii cu Dej. Tot o legendă îi permisese în 1940 lui Ramon Mercader, agent sovietic, să se apropie de Lev Troțki, refugiat la Mexico, pentru a-l ucide. Foriş va sfârşi ucis în vara anului 1946. Recunoaştem cu uşurință un modus operandi comun, purtând marca serviciilor speciale de spionaj sovietice. Bodnăraş absolvise în 1934 o asemenea şcoală, după dezertarea sa în URSS din 1932.

Partea a doua AICI


sursa: Stelian Tănase, Anatomia unui asasinat în Sfera Politicii, nr. 93-94, Anul IX, 2001

2 răspunsuri

  1. „Undeva” este adverb de loc. Adverbul de timp este „cândva”. Deci, cel mut, „cândva” (pe) la ora 14:00. Sau, cum obișnuim în limba română: „pe la ora 14:00”; „cam pe la ora 14”.

  2. ne întrebăm ce bază se poate pune pe „istoricul” stelian tănase

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: