Viața lui Eschil

eschilDin câte cunoaştem, viaţa celui care poartă denumirea de părintele tragediei e pe cât de simplă tot pe atât de măreaţă.

Eschil s-a născut la Eleusis, localitate aflată la o depărtare de douăzeci de kilometri de Atena, în anul 525 î.e.n., dintr-o familie veche şi nobilă. Era fiul lui Euphorion, maestru de coruri, om dotat cu însuşiri artistice. Atmosfera de la Eleusis, încărcată de imagini sacerdotale şi de cultul naţional al misterelor religioase, i-a imprimat încă din anii de copilărie un· respect pios al adevărurilor divine şi al legăturii acestora cu soarta omenească. O legendă spune că odată, copil, adormind în grădina tatălui său, zeul Dionisos i-a prevestit prin somn că va ajunge poet.

Tinereţea i-a fost încântată şi totodată tulburată de lirica vechilor poeţi şi mai cu seamă de măreţia limpede a scrierilor lui Homer. Cu liniştea unei precocităţi adevărate, Eschil a simţit de timpuriu că va trebui să facă parte din familia spirituală a acestora.

Ca tânăr, Eschil a luptat la Salamina, la Plateea şi la Marathon, unde a şi fost rănit. Amintirea acestor lupte l-a stăpânit toată viaţa; dovadă, inscripţia pe care şi-a compus-o singur pentru a i se săpa pe mormânt, inscripţie în care chema pădurea de la Marathon şi pe Persul cu părul lung, care îl cunoşteau atât de bine, să spună singure dacă în viaţă a fost brav sau nu.

În teatru a debutat de tânăr, la vârsta de douăzeci şi şase de ani. Totuşi, abia mai târziu, când trecuse de patruzeci de ani, a dobândit prima sa încununare. În totul, la concursurile tragice a repurtat treisprezece victorii, ceea ce înseamnă c-a avut cincizeci şi două de piese premiate. La una din tetralogiile sale, şi anume cea din care făcea parte tragedia Perşii, coreg a fost Pericle, ilustrul conducător de mai târziu al Atenei. Cel mai important dintre triumfurile sale a fost cel din 458 cu Orestia, singura trilogie antică al cărei text ni s-a păstrat în întregime.

Cu trei ani înainte de moartea sa, Eschil a părăsit Atena pentru a se duce în Sicilia, unde şi-a şi dat sfârşitul. Nu se cunoaşte adevăratul motiv al acestei expatrieri. Cercetătorii de specialitate au emis pe seama exilului său voluntar diferite supoziţii şi comentarii. Ce-a putut, oare, să fie la mijloc? Nu este exclus ca bătrânul bard să se fi simţit rănit în orgoliul lui de către succesele tânărului său rival Sofocle şi de preferinţa pe care publicul începuse s-o acorde acestuia, la concursurile dramatice. S-a mai spus că asupra lui Eschil s-ar fi produs acuzaţii de impietate şi c-ar fi fost şi învinovăţit de prăbuşirea amfiteatrului de lemn, în cursul uneia dintre reprezentaţiile sale. În sfârşit, e posibil ca Eschil să fi fost atras în Sicilia de mulţimea admiratorilor pe care îi avea acolo precum şi de condiţiile de linişte şi de lucru pe care i le asigura curtea din Siracuza.

A încetat din viaţă la Gela, în anul 456/5 î.e.n., după ce i se jucase în această localitate ultima sa tragedie, Etna. Legenda pretinde c-ar fi murit într-o împrejurare tragicomică: un vultur, luîndu-i fruntea drept o stâncă, i-a strivit-o, lăsând să cadă pe ea de la înălţime o broască ţestoasă; prin această izbitură, vulturul vroia să sfărâme carapacea prăzii.

Mormântul său din Sicilia a devenit loc de cult şi de pelerinaj pentru grecii de pretutindeni. Atenienii, în special, i-au înconjurat memoria cu respect şi veneraţie.

Caracterul lui, ca om, este identic cu acela ce se poate desprinde din operele sale. Eschil, preocupat de înălţimile filozofice şi de liniile severe ale artei sale, trecea cu superioritate peste mizeriile obişnuite ale vieţii. Mai presus de sentimentele sale personale, el punea respectul de patrie şi preocuparea de a o servi. Ştia să onoreze judecăţile şi drepturile mulţimii, fără însă a-şi contopi personalitatea în manifestările acesteia. Ceea ce avea ca putere de duioşie şi de expresie afectivă punea, nu atât în comunicări directe cu oamenii, ci în fondurile şi cristalizările umane ale operelor sale. Eschil nu era un om care să fie iubit pentru popularitatea sa; era însă făcut să fie admirat, cu o admiraţie tăcută, adâncă, simplă, de speţa aceleia ce se cuvine eroilor morali şi gânditorilor.


sursa: Ion Zamfirescu, Istoria universală a teatrului, Editura de stat pentru literatură și artă, 1958

Anunțuri

Un răspuns

  1. MULTUMIM ! fff mult pentru ce ne invatati.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: