Povestea cărții pierdute

Era odată o carte veche și ponosită, ce cuprindea în paginile ei obosite imagini și povești de altădată. Locuia într-o bibliotecă mare, pe cel mai înalt raft, de aceea nimeni nu o vedea și nu o lua de acolo. Praful se așternuse de mult timp pe ea. Se considera pierdută! De fapt, fusese uitată.

-„Ah! Sunt singură și tristă! Am nevoie de un prieten! De m-ar găsi cineva, aici, sus. Ce mult m-aș bucura! Am multe lucruri de povestit. ” Așa spunea biata de ea în fiecare zi.

„Îmi aduc aminte de vremurile bune, pe când eram cea mai strălucitoare carte din bibliotecă. Toate celelalte mă invidiau! Acum, uită-te la mine! Sunt veche și decolorată! Țin minte că aveam coperta groasă și pagini imaculate. Acum, coperta este tocită, iar paginile sunt rupte și murdare. Bibliotecarul mă ținea în vitrină, iar toți cei care treceau pe acolo mă admirau. Acum, nimeni nu se mai gândește la mine.

Și totuși multe mâini mi-au gâdilat paginile. Nu era copil care să nu mă fi citit cu plăcere. Tuturor le-am adus un zâmbet pe chip și multă bucurie în suflet. Dar timpurile s-au schimbat. Prietenii mei au crescut și au plecat. Nimeni nu a mai avut grijă de mine. Am fost neglijată și părăsită!

Târziu, a venit un băiețel și m-a luat acasă. Era un copil liniștit și bun, mereu curios și dornic să afle cât mai multe. Așa că am rămas la el. Ne-am împrietenit repede. Am petrecut momente de neuitat împreună și-mi era foarte drag, dar a descoperit alte cărți și m-a uitat. Așa că mama lui m-a așezat pe cel mai înalt raft al bibliotecii, unde mă aflu acum.”

Deodată, biblioteca se zgudui și cartea căzu pe covor. Copilul veni repede, o luă cu grijă, o strânse la piept și apoi zise:

-„Mamă, uite! Este prima mea carte, cea de care nu mă puteam despărți când eram mic. Nu o s-o mai las să se piardă! O iubesc! Este cel mai bun prieten al meu!”

Atunci cărții i se umplu sufletul de bucurie. Îi venea să plângă. Nu fusese uitată!

………………..

Textul îi aparține fetiței mele, Teo.