Prima Cruciadă. Cucerirea Ierusalimului (II)

cruciada

Măcelul

În noaptea de 13 iulie, cruciaţii erau pregătiţi. Pe un ton înverşunat, preoţii le ţineau predici înflăcărate. Mangonelele au început să lanseze proiectile în zidurile oraşului, unde cei dinăuntru atârnaseră atâţia saci umpluţi cu bumbac şi cu fân ca să atenueze loviturile, încât meterezele semănau cu o uriaşă spălătorie. Musulmanii trăgeau şi ei cu mangonelele din dotare. Când creştinii au descoperit un spion în mijlocul lor, l-au prins şi l-au catapultat viu peste ziduri.

Cruciaţii trudiseră toată noaptea ca să umple şanţurile cu fascine. Trei maşini de asediu au fost aduse pe bucăţi, ca nişte uriaşe pachete cu piese, apoi asamblate, una pentru Raymond pe Muntele Sionului, celelalte două în partea de nord.

Raymond şi-a poziţionat primul maşina de război în faţa zidurilor, dar guvernatorul egiptean care avea sub comandă sectorul sudic a opus o rezistenţă crâncenă. Aproape în ultimul moment, Godefroy de Bouillon a identificat cel mai vulnerabil punct al apărării (la est de actuala Poartă a lui Irod, vizavi de Muzeul Rockefeller).

Ducele de Normandia şi contele de Flandra, împreună cu Tancred, şi-au deplasat rapid forţele în colţul nord-estic. Godefroy însuşi a urcat în turnul de asediu care era împins şi plasat în dispozitiv. El a apărut în vârf, înarmat cu o arbaletă, în timp ce deasupra se încrucişau salvele de săgeţi, iar catapultele trimiteau o ploaie de proiectile asupra zidurilor. La răsăritul soarelui, cu ajutorul unor oglinzi, prinţii comandanţi au transmis semnale luminoase de pe Muntele Măslinilor ca să-şi coordoneze mişcările. Acţionând simultan, Raymond a atacat de la sud, iar normanzii dinspre nord.

În zorii zilei de vineri, pe 15 iulie, şi-au reînnoit atacurile. Godefroy era căţărat pe scheletul de lemn al turnului de asediu din care trăgeau cu săgeţi peste ziduri, în timp ce adversarii au declanşat focul grecesc — dar nu a fost de ajuns să-i oprească pe franci.

Pe la miezul zilei, turnul de asediu al lui Godefroy a reuşit în sfârşit să se apropie de ziduri. Francii au coborât puntea şi doi fraţi au reuşit să intre, urmaţi de Godefroy. Aceştia susţin că l-au văzut pe răposatul episcop Ademar luptând alături de ei: „Mulţi au declarat că el a fost primul care a escaladat zidul!”. Episcopul mort le-a ordonat să deschidă Poarta Coloanei (Poarta Damascului). Tancred şi normanzii au năvălit pe străzile înguste. Din sud, de pe Muntele Sionului, contele de Toulouse auzea strigătele de bucurie. „Ce mai aşteptaţi?”, se răstea Raymond la oamenii săi. „Nu vedeţi că francii au intrat deja în oraş?”

Soldaţii lui Raymond au reuşit să intre în Ierusalim şi i-au urmărit pe guvernator şi garnizoana sa până la Citadelă. Guvernatorul a acceptat să se predea lui Raymond cu condiţia să-i cruţe viaţa lui şi celor din garnizoană. Locuitorii oraşului şi soldaţii au fugit pe Muntele Templului, urmăriţi de Tancred şi oamenii lui. În încăierare, ierusalimiţii au închis porţile Muntelui Templului şi au încercat să riposteze, dar luptătorii lui Tancred au pătruns pe esplanada sacră, înţesată cu oameni disperaţi.

Lupta a durat patru ore şi francii au ucis cu frenezie tot ce le ieşea în cale, pe străzi şi pe alei. Tăiau nu doar capete, ci şi mâini şi picioare, lăsându-se cu bucurie împroşcaţi de sângele necredincioşilor. Deşi comiterea unui masacru într-un oraş asediat nu era o premieră, satisfacţia evidentă cu care şi-l amintesc autorii lui se prea poate să fi fost. „Erau de văzut imagini extraordinare”, povestea entuziasmat un martor, Raymond de Aguilers, preotul contelui de Toulouse: „Oamenii noştri tăiau capetele duşmanilor, alţii trăgeau în ei cu săgeţi şi-i doborau de pe turnuri, alţii îi chinuiau mai mult, aruncându-i în flăcări. Pe străzi vedeai numai mormane de capete, mâini şi picioare tăiate. Cu greu puteai să treci peste cadavrele oamenilor şi cailor”.

Copiii mici erau smulşi de la pieptul mamelor şi izbiţi cu capul de ziduri. În timp ce violenţa creştea, „sarazinii, arabii şi etiopienii” — adică soldaţii sudanezi de culoare din armata fatimidă — s-au refugiat pe acoperişul Domului Stâncii şi pe al-Aqsa. Dar, în timp ce aceştia se luptau să ajungă la Dom, cavalerii îşi croiau drum prin mulţimea de pe esplanadă, omorând şi spintecând în stânga şi-n dreapta, până când „în Templu [al lui Solomon, cum numeau cruciaţii al-Aqsa] sângele ajungea până la genunchi. Într-adevăr, era judecata dreaptă şi minunată a lui Dumnezeu ca locul acesta să se umple de sângele necredincioşilor”.

Zece mii de oameni, inclusiv numeroşi preoţi şi asceţi musulmani, au fost omorâţi pe Muntele Templului, dintre care 3 000 în al-Aqsa. „Gladiatorii noştri”, scria cronicarul Foucher de Chartres, „au început să tragă cu săgeţi ca să-i doboare pe musulmanii de pe acoperişul Templului lui Solomon. Ce să vă mai spun? Unul n-a mai rămas viu, nici femeile, nici copiii n-au fost cruţaţi.”

Dar Tancred şi-a trimis stindardul la cei trei sute de oameni rămaşi pe acoperişul Templului, în semn de protecţie. El a ordonat să nu fie omorâţi şi a luat câţiva prizonieri de seamă care să-i arate comorile de pe Muntele Templului. Atunci a furat imensele felinare de aur din altare. Evreii au încercat să se ascundă în sinagogi, dar cruciaţii le-au dat foc. Au ars acolo de vii, o sublimă ardere de tot în numele lui Hristos. Godefroy de Bouillon şi-a scos sabia de la brâu şi, însoţit de un mic grup de oameni de-ai lui, a înconjurat oraşul şi s-a rugat, apoi s-a îndreptat spre Sfântul Mormânt.

A doua zi dimineaţă, spre furia lui Tancred, oamenii lui Raymond s-au căţărat enervaţi pe acoperişul Templului lui Solomon, luându-i prin surprindere pe musulmanii înghesuiţi acolo, şi i-au decapitat pe toţi, bărbaţi şi femei, într-un nou val de ucideri. Unii musulmani s-au aruncat în gol de pe acoperiş. O femeie, respectat cărturar din Shiraz, Persia, s-a refugiat împreună cu un grup de femei în Domul Lanţului — toate au fost măcelărite. Victimele erau dezmembrate cu o plăcere macabră, de parcă ar fi fost vorba despre un sacrament. „Peste tot zăceau fragmente de corpuri umane, trupuri fără cap şi membre tăiate, aruncate în toate direcţiile.” Dar şi mai înspăimântători erau cruciaţii, cu priviri sălbatice, acoperiţi de sânge închegat „din cap până în picioare, o imagine apocaliptică semănând groază în cei care îi întâlneau”. Căutau prin străduţele cu bazare alte victime pe care le târau afară ca să fie „măcelărite ca oile”. Fiecărui cruciat i se promisese că va deveni posesorul oricărei case însemnate cu „scutul şi armele sale”: „prin urmare, pelerinii căutau cu mare atenţie prin oraş şi omorau fără rezerve cetăţenii”, lichidând „neveste, copii, familii întregi”, mulţi dintre ei fiind „azvârliţi cu capul în jos” pe ferestrele de la etaj.

În ziua de 17, pelerinii (cum îşi spuneau aceşti ucigaşi) s-au săturat în sfârşit de atâta măcel şi „s-au refăcut cu odihnă şi hrană de care aveau mare nevoie”. Prinţii şi preoţii s-au dus la Sfântul Mormânt unde au cântat slăvindu-l pe Hristos, bătând bucuroşi din palme şi scăldând altarul în lacrimi de fericire, după care au defilat pe străzi până la Templul Domnului (Domul Stâncii) şi Templul lui Solomon. Străzile erau presărate cu cadavre ciopârţite care se descompuneau în căldura verii. Prinţii cruciaţi i-au obligat pe evreii şi musulmanii supravieţuitori să cureţe resturile şi să le ardă pe rug, după care şi aceştia au fost măcelăriţi şi probabil aruncaţi pe foc ca şi semenii lor. Cruciaţii care au murit au fost îngropaţi în Cimitirul Leului la Mamilla sau în pământul sfânt, chiar în afara Porţii de Aur, deja cimitir musulman, pregătiţi să se ridice din mormânt în Ziua Judecăţii.

Ierusalimul era plin de atâtea comori, „giuvaere, veşminte preţioase, aur şi argint” şi atâţia prizonieri valoroşi, încât francii au ţinut licitaţii de sclavi timp de două zile. Unii musulmani mai respectabili fuseseră salvaţi prin plata unei răscumpărări: pentru cărturarul shafit Sheik Abd al-Salam al-Ansari s-a cerut o mie de dinari, dar, întrucât nu s-a găsit nimeni care să plătească, a fost ucis. Evreii supravieţuitori şi 300 de cărţi ebraice (inclusiv Codexul din Alep, una dintre cele mai vechi Biblii ebraice care s-au păstrat parţial până astăzi) au fost răscumpăraţi de evrei din Egipt. Răscumpărarea prizonierilor a constituit una dintre cele mai profitabile afaceri din regatul Ierusalimului. Dar din cauză că nu au putut fi adunate toate resturile umane, în Ierusalim a persistat un miros pestilenţial mult timp după aceea — chiar şi după şase luni, când s-a întors Foucher de Chartres: „Oh, ce duhoare plutea în jurul zidurilor, înăuntrul şi în afara lor, de la cadavrele în descompunere ale sarazinilor care zăceau pe unde fuseseră doborâţi”. 

Prima parte AICI


sursa: Simon Sebag Montefiore, Ierusalim: Biografia unui oraș, Traducere din engleză de Luminiţa Gavrilă Cioroianu, Smaranda Nistor, Constantin Dumitru Palcus, București, Editura Trei, 2012

 

Anunțuri

Un răspuns

  1. FFF INTERESANT !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: