Prima Cruciadă. Cucerirea Ierusalimului (I)

prima cruciada ierusalimAsediul

Era miezul verii anului 1099, pe colinele aride ale Iudeei. Oraşul Sfânt era bine păzit de trupele egiptene susţinute de o miliţie alcătuită din ierusalimiţi evrei şi musulmani. Erau bine aprovizionaţi şi aveau rezervoare pline cu apă, în timp ce, în sate, fântânile secate de soare fuseseră otrăvite. Creştinii din Ierusalim au fost alungaţi. Cetăţenii, cel mult 30 000, aveau de ce să fie liniştiţi: vizirul egiptean înainta spre nord ca să-i salveze, iar ei erau bine înarmaţi. Dispuneau chiar de o armă secretă care arunca flăcări, focul grecesc. La adăpostul puternicelor ziduri de apărare ale Ierusalimului, probabil că îi priveau cu dispreţ pe atacatori.

Armata francă nu era destul de numeroasă, doar 1 200 de cavaleri şi 12 000 de infanterişti, pentru a încercui zidurile. În luptă deschisă, cavalerii arabi şi turci, având armuri uşoare, nu puteau rezista în faţa şarjelor redutabile ale cavalerilor franci, care semănau cu un pumn de oţel lansându-se în atac ca un tunet de pe impunători cai de luptă. Fiecare cavaler purta coif, platoşă şi cămaşă de zale peste jachetă (o haină matlasată) şi era înarmat cu lance, spadă, buzdugan şi scut.

Dar caii lor occidentali pieriseră de mult sau fuseseră mâncaţi de armata înfometată. În trecătorile înăbuşitoare din jurul Ierusalimului, şarjele cavaleriei erau imposibile, caii, inutili, iar armurile, sufocante. Epuizaţi, francii trebuiau să se lupte pedestru, în vreme ce şefii lor se certau în permanenţă. Nu exista un comandant-şef. Cel mai de seamă dintre ei şi de asemenea cel mai bogat era Raymond, conte de Toulouse. Conducător curajos, dar nu prea charismatic, cunoscut pentru încăpăţânarea lui şi lipsa de tact, Raymond ridicase iniţial tabăra în vest, în faţa Citadelei, apoi, după câteva zile, o mutase la sud ca să asedieze Poarta Sionului.

Punctul slab al Ierusalimului fusese întotdeauna la nord: tânărul şi capabilul conte Robert de Flandra, fiul unui veteran al pelerinajelor la Ierusalim, a ridicat tabăra vizavi de ceea ce azi se cheamă Poarta Damascului; ducele Robert de Normandia (fiul lui Wilhelm Cuceritorul), curajos, dar ineficient şi supranumit Ciorăpel (gambe scurte) sau doar Picioare Groase, acoperea Poarta lui Irod. Dar sufletul armatei era Godefroy de Bouillon, duce al Lorenei Inferioare, un uriaş blond în vârstă de treizeci şi nouă de ani, „imaginea ideală a cavalerului nordic”, admirat pentru pietatea şi castitatea sa (nu s-a căsătorit niciodată). El şi-a ocupat poziţia în apropiere de poarta numită azi Jaffa. În acest timp, un normand de douăzeci şi cinci de ani, Tancred de Hauteviile, nerăbdător să cucerească un domeniu numai pentru el, a plecat grăbit să pună mâna pe Betleem. La întoarcere, s-a alăturat forţelor lui Godefroy în partea de nord-vest a oraşului.

Francii pierduseră mulţi oameni şi parcurseseră mii de kilometri prin Europa şi Asia ca să ajungă în Oraşul Sfânt. Cu toţii ştiau că va fi apogeul sau apoteoza Primei Cruciade.

Aşa vrea Dumnezeu

Cruciada fusese ideea unui singur om. Pe 27 noiembrie 1095, Papa Urban al II-lea se adresase unei mulţimi de nobili şi oameni din popor la Clermont, pentru a cere cucerirea Ierusalimului şi eliberarea Bisericii Sfântului Mormânt. Urban considera că misiunea vieţii sale era să restaureze puterea şi reputaţia Bisericii Catolice. El a inventat o nouă teorie a războiului sfânt care să revigoreze creştinismul şi papalitatea, promiţând iertarea păcatelor în schimbul lichidării purificatoare a necredincioşilor. Era o absolvire de păcate fără precedent, care a dat naştere unei versiuni creştine a jihadului musulman, şi ea concorda cu veneraţia populară faţă de Ierusalim.

Într-o epocă de efervescenţă religioasă şi a semnelor sacre, Ierusalimul era oraşul lui Hristos, considerat sanctuarul suprem şi împărăţia celestă totodată, de care auzise fiecare creştin, fiind evocat de scripturi, povestiri ale pelerinilor, piese de teatru despre patimile lui Iisus, picturi şi relicve. Dar Urban a alimentat cu înverşunare neliniştea crescândă faţă de securitatea Sfântului Mormânt, amintind de masacrarea pelerinilor şi atrocităţile comise de turcomani.

Pentru mii de oameni, bogaţi sau săraci, era momentul ideal de a răspunde apelului lansat de Urban: „Violenţa domnea între popoare; înşelăciunile, şicanele şi trădarea puneau în umbră toate celelalte”, observa istoricul ierusalimit William din Tir. „Nu mai exista virtute, se practica fără ruşine orice fel de păcat, lux, beţie şi jocuri de noroc.” Cruciada oferea ocazia perfectă de a porni într-o aventură, de a scăpa de mii de cavaleri şi corsari incomozi şi de a fugi de acasă. Dar ideea modernă, promovată de filmele hollywoodiene şi reacţiile violente de după dezastrul Războiului din Irak din 2003, conform căreia astfel de expediţii nu au fost decât un mijloc de îmbogăţire prin comiterea de atrocităţi, este falsă. O mână de prinţi şi-au făcut rost de domenii noi şi câţiva cruciaţi au făcut carieră, dar preţul plătit a fost exorbitant. Multe vieţi şi averi au pierit în acest demers donquijotesc şi riscant, dar plin de pioşenie. Domnea un spirit care azi este greu de înţeles: creştinilor li se oferea iertarea tuturor păcatelor. Pe scurt, majoritatea acestor pelerini războinici erau credincioşi veniţi să caute mântuirea pe meterezele Ierusalimului.

La Clermont, mulţimea răspundea papei: „Deus le volt! Aşa vrea Dumnezeu!” Raymond de Toulouse s-a numărat printre primii care au primit crucea. Optzeci de mii de oameni, unii organizaţi în contingente comandate de importanţi nobili, alţii în bande furioase conduse de aventuriei şi alţii în cete de ţărani evlavioşi conduse de un pustnic oarecare, au devenit cruciaţi. Când primul val a traversat Europa îndreptându-se spre Constantinopol, aceştia au obligat mii de evrei să se convertească sau i-au masacrat ca răzbunare pentru că l-au ucis pe Hristos. Împăratul bizantin Alexios, pe jumătate îngrozit de aceşti bandiţi romano-catolici, i-a întâmpinat şi i-a îndemnat să se grăbească spre Ierusalim. Odată ajunse în Anatolia, hoardele de ţărani europeni au fost lichidate de turci, dar cavalerii bine organizaţi, disciplinaţi şi experimentaţi din corpurile de armată i-au înfrânt pe selgiucizi.

Acest demers era un triumf al credinţei asupra experienţei şi raţiunii: de la bun început, dar cu o intensitate crescândă pe măsură ce se apropiau de Ţara Sfântă, campania militară a fost îndrumată şi încurajată de viziuni divine, apariţii de îngeri şi descoperirea unor semne cereşti la fel de importante ca strategia militară. Din fericire, europenii veneau să atace o regiune profund divizată între califi, sultani şi emiri militanţi, turci şi arabi, care puneau propriile rivalităţi mai presus de orice noţiune de solidaritate islamică.

Căderea Antiohiei a fost primul succes real al cruciaţilor, dar imediat după aceea s-au văzut asediaţi în interiorul oraşului. încolţiţi şi înfometaţi, au fost pe punctul de a-şi încheia cruciada aici. În această situaţie de criză din Antiohia, Peter Bartholomew, unul dintre oamenii contelui Raymond, a visat că Lancea Sfântă se află îngropată sub o biserică: au săpat şi chiar au găsit Lancea. Descoperirea ei a ridicat moralul trupelor. Dar Bartholomew, fiind acuzat de şarlatanie, a fost supus ordaliei focului ca să mărturisească. El a reuşit să parcurgă cu picioarele goale cei trei metri de fiare încinse în foc, dar a murit după douăsprezece zile.

Cruciaţii au supravieţuit asediului din Antiohia şi, îndreptându-se spre sud, au căzut la înţelegere cu emirii turci şi fatimizi din Tripoli, Cezareea şi Acra. Fatimizii au abandonat Jaffa şi cruciaţii au înaintat pe uscat până la Ierusalim. În timp ce contingentele se stabileau în jurul zidurilor oraşului, un pustnic de pe Muntele Măslinilor, inspirat de o viziune, le-a spus căpeteniilor cruciate să înceapă atacul imediat. Pe 13 iunie au încercat să ia zidurile cu asalt, dar au fost repede respinşi, suferind pierderi grele. Nobilii comandanţi şi-au dat seama că le trebuia o strategie mai bună, mai multe scări, catapulte şi maşini de asediu ca să reuşească, dar nu aveau suficient lemn pentru a le construi. Însă norocul le-a surâs. Pe 17 iunie, la Jaffa au ancorat nişte marinari genovezi care au transportat lemnul provenit de la corăbiile lor dezasamblate până la Ierusalim, unde s-au construit maşinile de asediu echipate cu catapulte.

Prinţii creştini îşi disputau deja teritoriile cucerite. Doi dintre cei mai de seamă puseseră mâna pe câte un principat: Bohemond de Taranto rămăsese cu Antiohia, în timp ce energicul frate al lui Godefroy îşi rezervase îndepărtata Edessa, lângă râul Eufrat. Lacomul Tancred voia Betleemul, însă şi Biserica revendica locul naşterii lui Iisus. Între timp, căldura devenise insuportabilă, bătea un vânt uscat şi fierbinte, rezervele de apă erau pe sfârşite, oamenii, prea puţini şi cu moralul la pământ, iar egiptenii se apropiau. Nu mai era timp de pierdut.

Un mesaj divin a salvat situaţia. Pe 6 iulie, un preot vizionar a anunţat că i se arătase (nu pentru prima oară) Ademar de Puy, un venerat episcop care murise în Antiohia, dar al cărui spirit îi îndemna acum pe franci să organizeze o procesiune în jurul zidurilor aşa cum făcuse Iosua în Ierihon. Soldaţii au ţinut post trei zile, apoi, pe 8 iulie, în frunte cu preoţii care duceau în mâini crucifixe, au pornit desculţi să înconjoare zidurile Ierusalimului, „cu trâmbiţe, stindarde şi arme”, în timp ce, de pe metereze, ierusalimiţii îşi băteau joc de ei şi ocărau crucifixele.

Odată încheiat acest circuit, s-au adunat pe Muntele Măslinilor ca să asculte predicile preoţilor şi să fie martori la reconcilierea liderilor lor. Totul trebuia pregătit — scări, maşini de sediu, mangonele, baliste, săgeţi, fascine, şi toţi au muncit zi şi noapte. Nici femeile şi bătrânii nu au stat degeaba; ei au cusut pieile de animale pentru maşinile de asediu. Miza era mare: moartea sau victoria pe meterezele Oraşului Sfânt.

Partea a doua AICI


sursa: Simon Sebag Montefiore, Ierusalim: Biografia unui oraș, Traducere din engleză de Luminiţa Gavrilă Cioroianu, Smaranda Nistor, Constantin Dumitru Palcus, București, Editura Trei, 2012

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

AveHistoria

Istoria si arta in calatorii, lecturi, fotografii si filme

Victor Roncea's Weblog

information is power

RETRO-RÂMNIC

Blogul n-a apărut din senin, vremea l-a scos în cale...

Festina Lente

agale, cu motocicleta prin împrejurimi

Blogul lui Buzatu

Discuții libere despre lucruri care ne interesează

Daurel's Blog

Just another WordPress.com weblog

Diverse diversificate 1

blog cu gânduri amestecate :)

Adevar100la100's Blog

Just another WordPress.com weblog

%d blogeri au apreciat asta: