Orientul antic. Mediul natural și viața cotidiană

seiluna fertila orientul anticSat și oraș în Orientul Antic

În urmă cu mii de ani, mediul natural prielnic, clima blândă și văile înverzite ale râurilor sau ale fluviilor din nord-estul Africii și din Asia au permis formarea comunităților umane stabile, asigurându-le cele necesare vieții. Acest teritoriu întins a reprezentat Orientul Antic.

În Mesopotamia (în limba greacă – „ținutul dintre râuri”), s-au dezvoltat sate pe văile fluviilor Tigru și Eufrat, situate în regiunea numită Semiluna Fertilă. Pe măsură ce numărul locuitorilor a crescut, unele sate au devenit orașe.

În nord-estul Africii, valea Nilului a oferit condițiile pentru afirmarea civilizației antice egiptene. Revărsându-se anual, apele fluviului depuneau pe maluri un mâl negru, roditor, favorabil agriculturii.

În așezările din Orientul Antic, locuințele erau construite, în principal, din lut amestecat cu paie sau din cărămizi uscate la soare. Hrana oamenilor era simplă: pâine obținută din cereale, legume, lapte, brânză, miere, carne (de pasăre, pește, vânat etc.).

Economie și practici sociale

Activitățile economice ale locuitorilor din Orientul Antic constau îndeosebi în cultivarea pământului (agricultură) și creșterea animalelor. Potrivit practicilor sociale ale vremii, locul fiecărui om în societate era stabilit prin naștere. Tatăl avea un rol foarte important în familie, dar și femeile erau apreciate, bucurându‑se de drepturi. Puțini dintre copii mergeau la școală. Ei erau educați, de regulă, acasă.

În comunități, cu timpul, au apărut deosebiri în ceea ce privește ocupațiile, dar și în averea deținută de locuitori. Cei mai mulți dintre aceștia erau agricultori. Alții erau crescători de animale, meșteșugari, negustori, războinici, preoți. Prizonierii de război deveneau sclavi. Aceștia erau lipsiți de libertate personală și aparțineau celor pentru care munceau. Cei mai înstăriți membri ai comunităților au format aristocrația. Din rândul ei au provenit conducătorii primelor state.

Credința în zei

Oamenii din Orientul Antic credeau în zei, având o religie politeistă. Fiecare popor și fiecare așezare avea zeii săi. Aceștia erau considerați atotputernici, stăpâni ai pământurilor și ai oamenilor. De exemplu, sumerienii din Mesopotamia îl aveau ca zeu principal pe Enlil, creatorul omenirii, iar egiptenii – pe Ra (sau Amon-Ra, Soarele). Dintre popoarele Orientului Antic, evreii au fost primii care au adoptat o religie monoteistă.

Dicționar
aristocrație – categorie socială cu rol conducător în Antichitate;
civilizație – nivelul de dezvoltare al unui popor;
practică socială – modul de organizare a societății și de comportare a membrilor săi;
religie monoteistă – credință într-un zeu unic;
religie politeistă – credință în mai mulți zei.


sursa: Magda Stan, Istorie: manual pentru clasa a V-a, Bucureşti, Litera, 2017

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: