Mediul natural și viața cotidiană în Orientul Antic

orientul antic

Istoria umanității începe în zona „Semilunii fertile“. În Mesopotamia curgeau două mari fluvii, Tigrul și Eufratul, care lăsau în urmă văi foarte roditoare. Tot în Orient, Valea Nilului, cu revărsările sale periodice, a devenit leagănul civilizației egiptene. În alte părți ale lumii, pe văile Indusului, în India, sau ale Fluviului Galben, în China, s-au creat condiții potrivite culturilor cerealiere, ceea ce a atras populații numeroase.

La răscrucea timpurilor neolitice cu cele dominate de metalurgie și de noi descoperiri tehnologice, unele sate și-au continuat existența străveche. O parte din cele aflate în delta Tigrului și a Eufratului s-au transformat treptat în orașe-cetăți, concentrând un număr important de producători. Printre aceștia s-au numărat agricultori, meșteșugari pricepuți să prelucreze lemnul și metalele, negustori interesați să vândă surplusurile lucrate și să aducă în schimb alte bunuri necesare.

În jurul templului dedicat unei divinități recunoscute, s-a constituit întreaga așezare, apoi comunitatea urbană și-a împrejmuit teritoriul cu un zid și cu un șanț, pe măsura creșterii numărului de locuitori, în unele situații – în jur de 25.000.

Ulterior, guvernatorul orașului s-a identificat cu zeul în care credeau localnicii. El și-a proclamat autoritatea și asupra unor regiuni  aflate în vecinătate, despre care știa că sunt mai slab apărate. Acolo unde a întâmpinat rezistență, a atacat cu forța armelor. În alte locuri, a acționat cu mijloace pașnice. Lua astfel ființă orașul-stat, cu o formă de organizare monarhică. În felul acesta, cuceritorii nu își extindeau doar dominația. Ei răspândeau și o experiență locală, precum și cunoștințele lor științifice și tehnologice.

Locuința

În Mesopotamia, casele oamenilor de rând și palatele regale erau construite din aceleași materiale: cărămidă uscată la soare sau în cuptoare, făcută din lut amestecat cu paie. Dimensiunile, numărul de camere sau mobilierul erau aspectele care îi deosebeau pe cei bogați de săraci. Cei dintâi dispuneau de un număr mai mare de încăperi, de un etaj în plus și de curți interioare spațioase. Mobilierul, însă, nu era variat – o masă, câteva scaune și taburete joase. Locul de odihnă peste noapte era o rogojină așezată direct pe podea, lăsând oamenii pradă insectelor, scorpionilor și șerpilor. Patul era, desigur, un lux rezervat doar celor avuți. Din dormitorul-sufragerie se trecea în bucătărie, unde erau așezate laolaltă moara de măcinat manuală, blidele, cratițele, mai multe găleți și cupe (tacâmurile au fost inventate mult mai târziu).

Hrana

Hrana, care aducea în jurul mesei toți membrii familiei, se constituia mai cu seamă din cereale, făina fiind ingredientul principal. În cuptor era coaptă o lipie, servită cu garnitură de legume și însoțită de o fiertură din lapte și miere. „Desertul“ se gătea tot cu miere, dar și cu susan, prețiosul produs din cereale fiind și aici nelipsit. Cei bogați aveau la masă carne de toate felurile: pește, păsări (porumbei, rațe, gâște), cornute și ovine și, desigur, vânat.

Familia

Locuințele sărăcăcioase, dar și palatele celor bogați erau ocupate de familii, alcătuite din părinți și copii. Cu ocazia căsătoriei, părinții băiatului ofereau un dar tinerei familii, iar părinții fetei îi acordau acesteia o sumă de bunuri, cu titlul de zestre, care era apoi transmisă copiilor.

Practici sociale

În Mesopotamia, femeia se bucura de anumite drepturi: putea să circule liberă, să încheie contracte și să facă negoț, dar era supusă autorității bărbatului, ca și copiii. Unii copii puteau să învețe o meserie sau să se instruiască în școli. Datorau, însă, respect părinților care, după posibilități, le lăsau mai cu seamă pământ băieților și bunuri din gospodărie fetelor. Funcționa și solidaritatea – o datorie bănească, de exemplu, era asumată de toți membrii familiei. Copiii se obligau să-și îngrijească părinții odată cu înaintarea lor în vârstă și să le păstreze vie amintirea după ce nu mai erau.

Majoritatea populației din societățile orientale era alcătuită din oameni liberi, agricultori, meșteșugari și negustori, obligați să muncească la construcții de interes public și să achite dări statului, uneori în natură. Alături de ei, în lumea asiro-babiloniană, prizonierii de război și datornicii intrau în categoria sclavilor, aflați întru totul la dispoziția stăpânilor lor – puteau fi cumpărați, vânduți sau lăsați moștenire. Ei erau obligați să muncească în agricultură sau la marile construcții (palate, temple, sisteme de irigație). Puteau deține unele bunuri, să practice negoțul sau să depună mărturie în justiție, iar în situații excepționale se puteau chiar elibera.


sursa: Bogdan Teodorescu, Cristina Hornoiu, Istorie : manual pentru clasa a V-a, Bucureşti, Editura ALL, 2017

Un răspuns

  1. Mi a ajutat fata să învețe mai rapid

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: