Uniţi în dragostea lor pentru frumos

chopin george sandChopin părea creat de Providenţă pentru George Sand. Exilat, sensibil, nefericit, ducea dorul Poloniei, al familiei şi, mai ales, al dragostei de mamă. Or, cineva dorea, foarte precis, să găsească în persoana lui un amant şi un fiu în acelaşi timp.

Chopin era mai tânăr decât Sand cu şapte ani… Ea îl vedea pe tânărul muzician slab, bolnav, scuturat de febră; atâtea trăsături irezistibile pentru materna infirmieră.

Ca frumuseţe, îl egala pe Liszt: “O statură mijlocie şi zveltă, mâini lungi, subţiri; picioare foarte mici; părul blond-cenuşiu bătând spre castaniu; ochii bruni, mai curând vii decât melancolici; un nas arcuit; un zâmbet foarte gingaş; o voce puţin surdă şi ceva atât de nobil în întreaga sa persoană, atât de nedefinit de aristocratic.”

Chopin avea geniu. Sand, atât de profund muziciană prin moştenire ca şi prin educaţie, Sand care, fetiţă fiind, se băga sub clavecinul bunicii ca să se bucure de poeticul adăpost şi mai apoi, pe când era femeie în toată firea, se ghemuia sub pianul lui Liszt ca să simtă plăcerea acestei forţe ce o pătrundea, înţelegea mai bine ca oricine limbajul sunetelor. Totul contribuia să-i insufle lui Sand dorinţa de a-l lega de ea pe firavul şi genialul muzician.

Cu prilejul primei lor întâlniri, o judecase cu asprime pe romanciera care se îmbrăca bărbăteşte şi fuma ţigări…

Simţea la George o forţă care, fără voia lui, îl atrăgea pentru că îl îmbărbăta; o muziciană în stare să-l aprecieze, să-l inspire, să-i dea sfaturi, o femeie generoasă cu fiinţa ei, care nu dorea decât să se dăruiască. În ciuda firii sale pudice şi cam reci, se simţi ispitit.

Chopin nu era făcut pentru plăcerile amorului. Mereu bolnav, nu le suporta, şi în ciuda rugăminţilor sale fierbinţi, Sand, prea curând, îl constrânse la o moderaţie care deveni repde abstinenţă totală.

Mai târziu, Sand îi va scrie confidentului lor, Albert Grzymala: “Sunt şapte ani de când trăiesc ca o fecioară cu el şi cu ceilalţi […] Dacă vreo femeie trebuia pe acest pământ să-i inspire cea mai mare încredere, aceea eram eu, iar el n-a înţeles asta niciodată… Ştiu bine că mulţi oameni mă acuză, unii că i-aş fi stors vlaga cu simţurile mele violente, alţii că l-aş fi adus la disperare cu năzbâtiile mele […] Cât despre el, el mi se plânge că l-am omorât privându-l de plăceri, în timp ce eu aveam siguranţa că l-aş fi omorât dacă aş fi procedat altfel…”

Continuau  să fie uniţi în dragostea lor pentru frumos…

Starea lui Chopin se înrăutăţea. Devenea din ce în ce mai bănuitor, mai susceptibil, mai gelos. În 1848 ruptura era deja definitivă, iar mândria i-a împiedicat pe amândoi să iniţieze împăcarea pe care şi-o doreau. După despărţire, Chopin pare să fi renunţat la a mai lupta cu sănătatea sa şubredă.


sursa: Andre Maurois, Lelia sau Viaţa lui George Sand, trad.: Iosif Katz, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Muzicală, 1977

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: