C. S. Lewis. Primii ani. Părinții

cs lewis surprins de bucurieClive Staples Lewis (1898-1863) a fost un scriitor irlandez, cunoscut pentru scrierile sale despre literatura medievală, apologiile creștine, lucrările de critică și romanele de ficțiune, în special ciclul narativ pentru copii Cronicile din Narnia. Lewis a fost bun prieten cu John Ronald Reuel Tolkien, autorul celebrului roman Stăpânul inelelor. Amândoi au fost profesori de literatură la Universitatea din Oxford. În autobiografia sa spirituală, Surprins de bucurie, C. S. Lewis povestește:

„M-am născut în iama lui 1898, la Belfast, ca fiu al unui jurist şi al unei fiice de cleric. Părinţii mei au avut doar doi copii, ambii băieţi, iar eu eram mezinul, mai mic cu trei ani ca fratele meu. Două plămezi foarte diferite se împleteau în obârşia noastră.

Tata aparţinea primei generaţii din familia lui care se căpătuise profesional. Bunicul lui fusese ţăran galez; tatăl lui, un om realizat prin propriile puteri, începuse viaţa ca muncitor, imigrase în Irlanda şi sfârşise ca partener în firma Madlwaine şi Lewis, „Cazangii, ingineri şi constructori de nave”.

Mama era o Hamilton care avea în ascendenţă multe generaţii de clerici, avocaţi, marinari şi alte profesiuni de acest gen; din partea mamei sale, prin familia Warren, spiţa ei cobora până la un cavaler normand ale cărui oase se odihnesc la Battle Abbey.

Cele două familii din care mă trag erau la fel de diferite ca temperament pe cât erau în privinţa originii. Rudele din partea tatălui erau galezi sadea, sentimentali, pătimaşi şi volubili, lesne cuprinşi de mânie, dar şi de blândeţe; oameni care râdeau şi plângeau mult şi care nu aveau o vocaţie serioasă pentru fericire. Cei din neamul Hamilton erau mai temperaţi. Spirite critice şi ironice, aveau vocaţia fericirii în cel mai înalt grad – se îndreptau fără greş spre ea, aşa cum călătorul versat găseşte locul cel mai bun din tren.

Din primii ani de viaţă, am fost conştient de contrastul grăitor dintre dispoziţia veselă şi liniştită a mamei şi toanele vieţii sufleteşti ale tatei, iar lucrul acesta a zămislit în mine, cu mult înainte ca eu să-i pot da vreun nume, o anumită neîncredere şi antipatie faţă de emoţii, socotite drept ceva incomod şi stânjenitor, ba chiar periculos.

Ambii părinţi, după standardele vremii şi ale locului, erau oameni şcoliţi sau „deştepţi”. Mama fusese o matematiciană promiţătoare în tinereţe, licenţiată la Queen’s College din Belfast, iar înainte de a muri începuse să-mi dea lecţii de franceză şi de latină. Era o cititoare nesăţioasă de romane bune şi cred că volumele de Meredith şi Tolstoi pe care le-am moştenit fuseseră cumpărate pentru ea. Gusturile tatei erau destul de diferite. Îi plăcea oratoria, şi în tinereţe vorbise de la tribuna întrunirilor politice din Anglia; dacă ar fi avut mijloacele financiare pentru a-şi asigura independenţa, ar fi ţintit cu siguranţă către o carieră politică. Şi ar fi putut reuşi dacă simţul onoarei, atât de pronunţat încât era aproape donquijotesc, nu l-ar fi făcut un om imposibil, căci avea multe înzestrări trebuincioase odinioară unui parlamentar – purtare aleasă, voce pătrunzătoare, agerime de minte, elocvenţă şi o bună memorie.

Îi plăceau mult romanele politice ale lui Trollope; urmând cariera lui Phineas Finn, îşi împlinea, cred, în mod indirect, propriile sale dorinţe. Iubea poezia, cu condiţia să aibă elemente de retorică sau patos, sau ambele; cred că Othello era piesa lui shakespeariană favorită. Savura aproape toţi autorii comici, de la Dickens la W. W. Jacobs, şi el însuşi era, aproape fără rival, cel mai bun raconteur pe care l-am auzit vreodată; cel mai bun, vreau să spun, din soiul lui, genul care interpretează pe rând toate personajele,folosind din belşug strâmbături, gesturi şi elemente de pantomimă. Nu era nicicând mai fericit decât atunci când se retrăgea preţ de vreun ceas cu unul sau doi dintre unchii mei pentru a-şi povesti vinul altuia „şoade” (cum erau numite, în mod ciudat, anecdotele în familia mea).

Ceea ce nici el şi nici mama nu gustau câtuşi de puţin era genul de literatură căreia i-am jurat credinţă de îndată ce am putut să-mi aleg singur cărţile. Nici unul dintre ei nu ascultase vreodată cornul sunând pe tărâmul elfilor. Nu aveam niciun exemplar din Keats sau Shelley în casă, iar volumul de Coleridge nu a fost (din câte ştiu) deschis niciodată. Dacă sunt romantic, părinţii mei nu poartă nici o răspundere în privinţa aceasta. Tennyson, e drept, îi plăcea tatei, dar era acel Tennyson din În Memoriam şi Locksley Hall. Nu l-am auzit pomenind vreodată de Lotus Eaters sau Morte d’Arthur. Mama, mi s-a spus, nu agrea defel poezia.”

Partea a doua AICI


sursa: C. S. Lewis, Surprins de bucurie. Povestea unei convertiri, Traducere din engleză şi note de Emanual Conțac, Cuvânt înainte de Walter Hooper, Humanitas, București, 2011

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: