Cucerirea Bizanțului (VII) Ultima liturghie

Constantinopol cucerireNoaptea dinaintea asaltului

După şase săptămâni de lupte aproape zilnice, sultanul şi-a pierdut răbdarea. Tunurile sale au fărâmat în multe locuri zidurile. Dar toate atacurile pe care le-a poruncit până acum au fost respinse cu pierderi grele. Pentru un comandant de oşti nu mai rămân decât două posibilităţi: sau să renunţe la asediu, sau să treacă, după numeroasele atacuri izolate, la asaltul cel mare, la atacul hotărâtor. Mahomed convoacă paşalele la un sfat de război, iar voinţa lui pătimaşă biruie toate şovăielile. Asaltul cel mare, cel decisiv, e fixat pentru ziua de 29 mai.

Cu obişnuita lui fermitate, sultanul începe pregătirile. Se stabileşte o zi de sărbătoare, cei o sută cincizeci de mii de oameni, de la primul până la ultimul, trebuie să îndeplinească toate ritualurile prescrise de Islam: spălatul de şapte ori pe zi şi rugăciunea cea mare de trei ori pe zi. Tot ce mai e disponibil ca pulbere şi proiectile este adus pentru atacul hotărâtor de artilerie astfel ca oraşul să fie slăbit în vederea asaltului, trupele sunt distribuite pe poziţii, în vederea atacului. Din zori până-n noapte, Mahomed nu-şi îngăduie nicio clipă de răgaz. De la Cornul de Aur şi până la Marea de Marmara, străbate călare toată tabăra uriaşă, pentru ca să-i îmbărbăteze personal pe comandanţi, să-i înflăcăreze pe soldaţi. Ca bun psiholog, el ştie cum poate să stârnească la maximum spiritul războinic al celor o sută cincizeci de mii de luptători: se leagă faţă de ei, printr-o cumplită făgăduială, pe care spre cinstea sau necinstea lui, a ţinut-o întocmai. În sunetul goarnelor şi trâmbitelor, acest legământ este purtat de trimişii săi în toate direcţiile: „Mahomed jură, în numele lui Allah, în numele lui Mahomed şi al celor patru mii de profeţi, jură pe sufletul tatălui său, sultanul Murad, pe capetele copiilor săi şi pe spada sa, că, după cucerirea oraşului, trupele sale vor putea jefui, timp de trei zile, după bunul lor plac. Tot ce se găseşte înăuntru acestor ziduri, obiecte casnice şi averi, podoabe şi giuvaeruri, monede şi comori, bărbaţi, femei, copii, totul aparţine soldaţilor biruitori. În ce-l priveşte pe el, renunţă la totul, în afară de cinstea de a fi cucerit acest ultim bastion al Imperiului roman de răsărit.”

Cu strigăte sălbatice de bucurie primesc soldaţii această teribilă făgăduială. Ca o furtună creşte zgomotul puternic al aclamaţiilor şi urletul turbat Allah-il-Allah, izvorât din mii de piepturi, cutremură de groază oraşul asediat. „Jagma”, „Jagma” „Jaf”, „Jaf”. Cuvântul acesta devine un strigăt de luptă, este purtat de ţambale, trâmbiţe de fanfare, iar noaptea tabăra se transformă într-o mare sărbătoare de lumină. Înspăimântaţi, asediaţii văd, de pe zidurile lor, cum miriade de lumini şi torţe se aprind pe coline şi în văi şi cum duşmanul sărbătoreşte cu surle, trompete, tobe şi tamburine victoria încă înaintea victoriei; o ceremonie groaznică şi zgomotoasă, ca cea a preoţilor păgâni înainte de aducerea jertfei. Dar, la un semn al sultanului, la miezul nopţii toate luminile se sting dintr-o dată. În acelaşi timp, încetează brusc şi vuietul miilor de glasuri. Această tăcere subită şi acest întuneric apăsător îi sperie, ca semn al destinului implacabil, pe asediaţi, mai mult chiar decât vacarmul veseliei frenetice şi decât luminile sărbătoreşti.

Ultima liturghie din Hagia Sofia

Asediaţii nu mai au nevoie de iscoade sau de transfugi ca să ştie ce îi aşteaptă. Ei au aflat că ordinul de atac a fost hotărât şi presimţirea cumplitelor îndatoriri şi a cumplitelor primejdii coboară apăsător asupra oraşului, aidoma norilor de furtună. În aceste ultime ceasuri, populaţia, dezbinată până mai ieri de sciziuni şl certuri religioase, e adună laolaltă. Ca întotdeauna, numai în faţa celei mai mari primejdii, avem prilejul de a asista la un spectacol unic de solidaritate umană.

Pentru ca toţi să înţeleagă ce au de apărat: credinţa, gloriosul trecut, cultura din care cu toţii s-au împărtăşit, bazileul hotărăşte o impresionantă ceremonie. La porunca sa se adună întregul popor, ortodocşi şi catolici, preoţi şi laici, copii şi moşnegi, într-o singură procesiune. Nimănui nu-i este îngăduit, nimeni nu vrea să rămână acasă; de la cel mai bogat la cel mai sărac, se încolonează cântând cu evlavie „Kyrie eleison” într-un cortegiu solemn, care parcurge mai întâi centrul oraşului şi ajunge apoi până la zidurile cele mai îndepărtate. În faţa sa sunt purtate moaştele şi sfintele icoane scoase din biserici. Acolo unde în ziduri se află o breşă, se aşază una din aceste icoane, în credinţa că va putea să respingă, mai bine decât armele pământeşti, asaltul necredincioşilor. Totodată, împăratul Constantin adună în jurul său pe senatori, nobili şi comandanţi, pentru ca, într-o ultimă cuvântare, să-i îmbărbăteze. E drept că nu poate să le promită, ca Mahomed, vreo pradă bogată de război. Le înfăţişează gloria pe care ar dobândi-o, în numele creştinătăţii şi al întregului Occident, dacă ar respinge acest ultim atac şi totodată primejdia ce-i pândeşte dacă vor fi înfrânţi de aceşti incendiatori: Mahomed şi Constantin ştiu amândoi că ziua aceasta hotărăşte pentru secole şi secole de istorie.

Apoi începe actul final, unul dintre cele mai covârşitoare din istoria Europei, o apoteoză funebră, de neuitat. În Hagia Sofia, pe atunci încă cea mai strălucită catedrală a lumii, şi care din ziua înfrăţirii celor două biserici fusese părăsită atât de catolici cât şi de ortodocşi, se adună toţi cei sortiţi morţii. Împăratul este înconjurat acum de întreaga curte, nobilii, preoţii celor două credinţe, soldaţii şi marinarii genovezi şi veneţieni, cu armuri şi arme de luptă. În spatele lor îngenunchează mute, cu veneraţie, mii şi mii de umbre care murmură – poporul încovoiat, frământat de teamă şi griji; iar lumânările, care se străduie cu greu să biruie întunericul cupolelor apăsătoare, luminează această mulţime, plecată în rugăciune ca o singură fiinţă. Sufletul Bizanţului se roagă aici lui Dumnezeu. Patriarhul îşi ridică acum puternic vocea, îmbărbătând, corul îi răspunde cântând. Încă o dată mai răsună glasul veşnic, glasul sfânt, răsună muzica Apusului în acest lăcaş. Apoi păşesc, unul după altul – întâi împăratul – spre altar, pentru a primi consolarea credinţei. Până sus, în înaltul cupolelor, răsună cutremurătoare rugăciunea fără sfârşit a imensei mulţimi adunate în biserică. A început ultima slujbă a Imperiului roman de răsărit, recviemul său, al morţii sale. În catedrala lui Justinian trăieşte pentru ultima oară credinţa creştină.

După această ceremonie zguduitoare, împăratul se întoarce încă o dată, pentru scurt timp, în palatul său, spre a le cere iertare tuturor supuşilor şi servitorilor, pentru toate nedreptăţile pe care le-a săvârşit faţă de ei în cursul vieţii sale. Se aruncă apoi în şa şi călăreşte – la fel că Mahomed, duşmanul său de moarte, în acelaşi ceas – de la un capăt la altul al zidurilor, pentru a-şi îmbărbăta soldaţii. Între timp, noaptea a coborât adâncă. Nu se mai aude niciun glas şi nici un zăngănit de arme. Dar, înăuntrul zidurilor, cu nelinişte în suflet, mii de oameni aşteaptă ziua de mâine, ziua aducătoare de moarte.

Partea a șasea AICI

Ultima parte AICI


sursa: Stefan Zweig, Orele astrale ale omenirii, Traducerea şi postfaţa de I.M. Ştefan, Editura Muzicală, Bucureşti, 1978

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: