Cucerirea Bizanțului (IV) Încă o speranţă

constantinopol batalieSpaima

Lent, tenace, irezistibil, rup şi pulverizează tunurile mamut, cu muşcături năprasnice, zidurile Bizanţului. Doar şase sau şapte lovituri pe zi poate trage la început fiecare; dar Mahomed aduce zi de zi altele noi. Cu fiece proiectil se deschide o nouă spărtură în zidăria de piatră, care se prăbuşeşte în nori de praf şi moloz. Asediaţii trebuie să cârpească, peste noapte, aceste găuri cu palisade de lemn şi baloturi de pânză mereu mai puţin trainice. Vechile ziduri, odinioară invulnerabile, şi-au pierdut faima, iar cei opt mii de apărători din spatele lor se gândesc cu spaimă la ora fatală când cei o sută cincizeci de mii de oameni ai lui Mahomed vor ataca năvalnic fortificaţiile ciuruite.

Este timpul ca Europa, lumea creştină să-şi aducă aminte de făgăduielile ei. În biserici o mulţime de femei, însoţite de copiii lor, rămân îngenuncheate zile întregi în faţa sfintelor moaşte; iar din vârful turnurilor de apărare, santinelele cată în zare, zi şi noapte, aşteptând să sosească în sfârşit în Marea de Marmara – împânzită de vase turceşti – mult aşteptata flotă de sprijin a papei şi a Veneţiei.

Speranța

În sfârşit, la 20 aprilie, la trei dimineaţa, apare un semnal luminos. În depărtare se zăresc pânze. Nu este, desigur, puternica escadră visată; totuşi, trei vase mari genoveze înaintează împinse încet de vânt, însoţite de unul mai mic, bizantin, încărcat cu grâu, pe care celelalte l-au luat în mijlocul lor, spre a-l proteja. Întreg Constantinopolul se adună imediat pe zidurile din faţa mării, ca să-i salute cu bucurie pe salvatori. Dar Mahomed se aruncă pe cal şi galopând ca un nebun de la cortul său de purpură până în port, unde se află ancorată flota turcească, porunceşte să fie împiedicată cu orice preţ intrarea vaselor în portul Bizanţ, în Cornul de Aur.

Forţa navală a sultanului numără o sută cincizeci de vase, ce-i drept, destul de mici. Pe dată, mii de rame lovesc apele mării. Înarmate cu aruncătoare de flăcări, de pietre şi căngi, aceste o sută cincizeci de caravele încearcă să se apropie de cele patru galere; dar, împinse de un vânt tot mai tare, cele patru vase puternice lovesc şi depăşesc şalupele turceşti, care le împroaşcă mereu cu proiectile şi de unde răsună necontenit urlete. Cu pânzele umflate de vânt – fără a lua în seamă pe atacatori – ele se îndreaptă maiestuos spre rada protectoare a Cornului de Aur. Acolo faimosul lanţ ce se întinde de la Stambul la Galata îi va ocroti împotriva atacurilor de orice fel. Cele patru galere şi-au atins aproape ţinta. De pe zidurile întărite miile, de oameni pot acum zări chipurile celor de pe vase; bărbaţi şi femei se şi aruncă în genunchi să mulţumească lui Dumnezeu şi sfinţilor pentru miraculoasa salvare; lanţul portului începe să coboare, zornăind, pentru a deschide drumul liberatorilor.

Dar, deodată, se întâmpla ceva cumplit. Vântul se opreşte brusc. Cele patru corăbii încremenesc în mijlocul mării, ca sub puterea unui magnet, la numai câteva aruncături de praştie de portul salvator; cu strigăte de bucurie feroce, toată haita ambarcaţiunilor duşmane se aruncă asupra corăbiilor paralizate, care zac nemişcate pe mare, ca nişte adevărate turnuri imobile. Asemenea câinilor ce-şi înfig colţii într-un vânat, ocupanţii micilor nave se agaţă cu căngile de flancurile corăbiilor, împlântă adânc topoarele în şarpante, aruncă făclii şi torţe ca să aprindă pânzele, se suie în număr tot mai mare pe lanţurile de ancoră, doar, doar să le scufunde. Comandantul flotei turceşti îndreaptă, hotărât, vasul său amiral spre corabia cu grâu ca s-o dea la fund; cele două corăbii s-au şi încleştat în luptă. La început, marinarii genovezi, protejaţi de înaltele lor bastingaje, apăraţi de căşti, rezistă; resping pe agresori cu pietre, cu lovituri de topor şi aruncătoare de flăcări. Dar această luptă inegală nu poate dura. Sunt prea mulţi contra prea puţini. Corăbiile genoveze sunt pierdute!

Mulţimea de pe ziduri priveşte îngrozită. O bătălie navală, dramatică se desfăşoară aici, sub ochii ei, dureros de aproape, tot aşa de aproape ca luptele sângeroase de la hipodrom, care nu demult o mai distrau; pieirea salvatorilor pare inevitabilă, peste cel mult două ore, haita vrăjmaşă va fi înfrânt, pe arena mării, cele patru corăbii. Zadarnic au venit ajutoarele, zadarnic.

„Să învingi sau să mori!”

Deznădăjduiţi, grecii de pe zidurile Constantinopolului, doar la câţiva paşi de fraţii lor, strâng pumnii şi scot strigăte de furie neputincioasă. Cu gesturi sălbatice, unii dintre ei încearcă să-şi încurajeze prietenii în greu impas. Alţii ridică braţele spre cer, implorând pe Christos, pe arhanghelul Mihail, pe toţi sfinţii bisericilor şi mânăstirilor lor, care atâtea secole au ocrotit Bizanţul, să facă o minune. Dar pe malul opus, pe ţărmul Galatei, turcii aşteaptă, strigă şi se roagă cu aceeaşi ardoare pentru victoria lor.

Marea a devenit o scenă de spectacol, bătălia navală o luptă de gladiatori. Sultanul însuşi a sosit aci în galopul calului. Înconjurat de paşale, înaintează călare atât de adânc în mare încât haina i se udă şi cu mâinile făcute pâlnie strigă furios alor săi să cucerească vasele creştine cu orice preţ. Iar şi iar, când unul dintre vasele sale este respins, el ameninţă pe amiral cu iataganul ridicat: „Să învingi sau să mori!”

Cele patru corăbii creştine mai rezistă încă; dar lupta nu mai poate ţine mult. Pe terminate sunt şi proiectilele cu care au respins până acum vasele otomane. Această bătălie, care durează de multe ceasuri, împotriva unei flote de cincizeci de ori mai puternice, a epuizat forţele marinarilor. Ziua e pe sfârşite, soarele va apune curând. În cel mult o oră, chiar dacă turcii nu le vor lua cu asalt, mareea va duce corăbiile pe malul Galatei, ocupat de duşmani. Sunt pierdute, pierdute, pierdute!

Minunea

Dar deodată se produce un lucru care pentru mulţimea din Bizanţ, ce urlă şi se lamentează cu disperare, ia înfăţişarea unei adevărate minuni. Un murmur uşor se aude şi brusc vântul începe din nou să sufle. Imediat, velatura fără vlagă a corăbiilor se umflă, iar vântul cel multaşteptat şi implorat îşi arată din nou puterea. Cele patru corăbii îşi ridică triumfale prova, se avânta înainte şi dintr-o singură lovitură se desprind şi împrăştie pe asediatori, care roiesc în jur. Sunt libere, sunt salvate. Pătrund una câte una în portul sigur, însoţite de ovaţiile puternice ale miilor de oameni adunaţi pe ziduri; lanţul protector se ridică din nou, zornăind, iar în spatele lui, micile vase turceşti, risipite pe suprafaţa mării, rămân neputincioase. Încă o dată bucuria şi speranţa plutesc, ca un nor de purpură, deasupra oraşului, până nu demult cuprins de tristeţe, de deznădejde.

Partea a treia AICI

Partea a cincea AICI


sursa: Stefan Zweig, Orele astrale ale omenirii, Traducerea şi postfaţa de I.M. Ştefan, Editura Muzicală, Bucureşti, 1978

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: