Cucerirea Bizanțului (III) Ziduri şi tunuri

constantinopolZiduri

Puterea şi tăria Bizanţului stă acum doar în zidurile sale de apărare; din gloriosul trecut, când era o forţă mondială, numai acestea i-au mai rămas drept mărturie a unor vremi măreţe şi prospere.

Un triplu sistem de apărare protejează cetatea în formă de triunghi. Zidurile de piatră ce o străjuiesc spre Marea de Marmara şi Cornul de Aur sunt puternice, deşi mai joase decât aşa-zisul zid al lui Teodosiu, ce-şi înalţă spre continent masa gigantică. Prevăzând viitoarele primejdii, Constantin ridicase în jurul Bizanţului o centură de apărare, pe care mai apoi Justinian a extins-o şi întărit-o; dar adevăratul bastion a fost cel construit de Teodosiu, un zid lung de şapte kilometri, ale cărui ruine acoperite de iederă stau mărturie şi astăzi ale imensei lor puteri în înfruntarea oricăror atacuri.

Prevăzut cu creneluri şi deschideri, protejat cu şanţuri de apă, păzit de masive turnuri pătrate, ridicate în două şi trei rânduri paralele, completat şi restaurat timp de un mileniu de fiecare împărat bizantin, acest maiestuos zid circular întruchipează, pentru epoca aceea, simbolul cetăţii de necucerit. Aşa cum au rezistat odinioară asalturilor năprasnice ale hoardelor barbare şi ale cetelor războinice turceşti, aceste blocuri masive de piatră sfidează şi acum toate maşinile de război cunoscute; neputincioase rămân loviturile de berbece, proiectilele azvârlite de cele mai puternice mortiere şi culevrine ale vremii, în faţa acestor ziduri abrupte. Nici un oraş din Europa nu este mai bine şi mai puternic apărat ca Bizanţul, în spatele zidului lui Teodosiu.

Mahomed cunoaşte aceste ziduri şi forţa lor mai bine ca oricine. Un singur gând îl frământă, noaptea, când nu poate să doarmă, şi în vis, de luni şi de ani; cum să cucerească ceea ce este de necucerit, cum să sfărâme ceea ce nu poate fi sfărâmat? Planurile, măsurătorile şi schiţele fortificaţiilor duşmane se adună pe masa lui de lucru; el cunoaşte cele  mai mici ridicături, cea mai neînsemnată depresiune a terenului, ştie cu precizie unde se găseşte cel mai mic curs de apă, de o parte şi de alta a zidului; geniştii săi şi el însuşi au studiat toate amănuntele. Dar, spre dezamăgirea lui, cu toţii au calculat că zidul lui Teodosiu nu poate fi distrus cu tunurile existente.

tunuriTunuri

Trebuie aşadar construite tunuri mai puternice! Mai lungi, cu bătaie mai mare decât cele pe care arta militară le făurise până atunci! Sunt necesare proiectile dintr-o piatră mai dură, mai grele, cu o forţă mai distrugătoare, mai nimicitoare decât toate cele cunoscute până atunci, împotriva acestor ziduri de necucerit trebuie născocită o nouă artilerie. O altă cale nu există şi Mahomed se declară hotărât să-şi făurească cu orice preţ acest nou mijloc de atac.

Cu orice preţ – o astfel de declaraţie nu întârzie niciodată să stârnească o emulaţie creatoare. Curând după declararea războiului, sultanului i se prezintă un om cu faima celui mai ingenios şi experimentat turnător de tunuri din lume, un ungur, pe nume Orbas sau Urbas; e drept, e vorba de un creştin, care nu demult îşi oferise serviciile lui Constantin; dar în speranţa întemeiată de-a obţine o răsplată mai mare şi o misiune mai temerară, demnă de arta să, el declară că este gata să toarne un tun cum nimeni pe lume nu a mai văzut, dacă i se vor pune la dispoziţie mijloace nelimitate.

Ca tuturor celor posedaţi de o idee fixă, sultanului nu-i pare nimic prea scump. O armată de lucrători îi e pusă tunarului la dispoziţie, mii de care aduc minereu la Adrianopol. Vreme de trei luni, în neobosite strădanii, turnătorul izbuteşte să realizeze o formă din lut, prin procedee secrete de întărire, în care se toarnă apoi metalul incandescent. Operaţia reuşeşte. Gigantică ţeavă, cea mai mare din câte s-au văzut vreodată, e scoasă din formă şi apoi răcită; dar înaintea primei lovituri, sultanul trimite crainici în Adrianopol să avertizeze femeile gravide. Gura de foc a monstrului scuipă apoi, cu o bubuitură de trăsnet, un proiectil enorm din piatră, care dintr-o lovitură dărâma un zid; Mahomed ordonă pe dată construirea unei artilerii din astfel de uriaşi.

Prima mare „maşină de aruncat pietre”, cum îi vor spune, înspăimântaţi, scriitorii greci, acestui tun, este realizată în chip fericit. Dar acum se ridică o problemă şi mai grea: cum să fie purtat acest monstru, acest, balaur de metal prin toată Tracia, până sub zidurile Bizanţului? Începe o odisee fără precedent. O întreagă armată, un întreg popor, târăşte timp de două luni acest monstru rigid, cu gâtul enorm.

În frunte aleargă fără încetare, cetele de călăreţi, cu misiunea să apere preţioasa armă împotriva oricărui atac. În urma lor, sute, mii de lucrători de drumuri trudesc zi şi noapte pentru a înlătura orice denivelare a căii şi a o pregăti pentru acest transport supragreu, care în urma lui va lăsa drumurile distruse pentru mute alte luni de zile. Cincizeci de perechi de boi sunt înjugaţi înaintea şirului de care, pe ale căror osii se sprijină, egal repartizată, greutatea enormei ţevi de metal – aşa cum odinioară călătorise obeliscul din Egipt la Roma. Două sute de oameni sprijină de o parte şi de altă ţeava, în veşnic balans datorită enormei sale greutăţi, în timp ce cincizeci de rotari şi dulgheri sunt tot timpul ocupaţi să repare şi să ungă osiile, să întărească stâlpii de sprijin, să construiască poduri.

Se-nţelege că doar pas cu pas, în lenta mişcare a boilor, poate înainta uriaşa caravană prin munţi şi stepă. Ţăranii uluiţi se adună prin sate şi se închină în faţa monstrului de metal, pe care, ca pe un zeu al războiului, îl poartă din loc în loc preoţii şi servitorii săi. Dar curând, pe acelaşi drum, vor fi târâţi fraţii din metal ai monstrului, turnaţi aidoma, în acelaşi lut al formei generatoare; încă o dată voinţa umană a făcut posibil imposibilul. Douăzeci-treizeci de coloşi îşi îndreaptă acum gura neagră spre Bizanţ; artileria grea şi-a făcut intrarea în istoria războiului şi duelul dintre zidul milenar al împăratului bizantin şi noile tunuri ale noului sultan a început.

Prima parte AICI

Partea a doua AICI

Partea a patra AICI


sursa: Stefan Zweig, Orele astrale ale omenirii, Traducerea şi postfaţa de I.M. Ştefan, Editura Muzicală, Bucureşti, 1978

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: