Cucerirea Bizanțului (II) Slujba de împăcare

mehmed II cuceritorulUn spectacol grandios

Într-o zi de decembrie are loc un spectacol grandios; marea sărbătoare a împăcării se desfăşoară în somptuoasa bazilică, a cărei splendoare de odinioară – marmură, mozaicuri, bogăţii strălucitoare – se poate cu greu bănui în moscheea de astăzi. Înconjurat de toţi înalţii demnitari ai împărăţiei sale, Constantin, bazileul, şi-a făcut apariţia, pentru ca prin augusta-i coroană să fie martor şi chezaş al trăiniciei acestei veşnice reuniri. Giganticul lăcaş, iluminat de nenumărate lumânări, este arhiplin. În faţa altarului, Isidorus, trimisul Sfântului Scaun şi patriarhul ortodox, Gregorius, oficiază frăţeşte liturghia. E pentru prima oară, după multă vreme, când numele papei reapare în rugăciuni; e pentru prima oară când pioase cântări în limba latină şi în limba greacă se înalţă spre cupolele catedralei nemuritoare, în timp ce, într-o procesiune solemnă, cei doi clerici împăcaţi poartă moaştele sfântului Spiridon. Răsăritul şi Apusul, cele două credinţe par unite pe veci şi după ani şi ani de cumplite neînţelegeri, ideea europeană, ţelul Occidentului, este în sfârşit din nou împlinită.

Pradă propriului său destin

Dar scurte şi trecătoare sunt în istorie momentele de înţelepciune şi de bună înţelegere. Chiar în timp ce glasurile credincioşilor se unesc în biserică într-o rugăciune comună, în afara zidurilor ei, într-o chilie a mânăstirii, învăţatul călugăr Ghenadios tună şi fulgeră împotriva latinilor, împotriva trădării adevăratei credinţe. Abia reuşise raţiunea să înjghebe pacea şi fanatismul se şi grăbeşte s-o destrame; şi aşa cum clerul grecesc nu se gândeşte în mod sincer să se supună, tot astfel prietenii de la celălalt capăt al Mediteranei uită de ajutorul făgăduit. În fapt, se trimit câteva galere şi câteva sute de soldaţi, dar apoi oraşul este lăsat pradă propriului său destin.

Promisiuni

Când despoţii pregătesc un război, ei vorbesc necontenit doar despre pace atâta timp cât nu au terminat să se înarmeze. La urcarea sa pe tron, Mahomed întâmpină pe ambasadorii împăratului Constantin cu cele mai liniştitoare şi cordiale cuvinte; el jură public şi solemn, de faţă cu martori, pe Allah şi pe profetul său, pe îngeri şi pe Coran, că va respecta cu scrupulozitate tratatele încheiate cu bazileul. Dar totodată încheie, în ascuns, un tratat de neutralitate reciprocă, pe timp de trei ani, cu Ungaria şi Serbia, interval în care speră să cucerească nestingherit Bizanţul. Abia după aceea, considerând că promisese şi proclamase îndeajuns pacea, Mahomed provoacă războiul printr-o încălcare flagrantă de drepturi.

Demonstraţii de forţă

Până atunci, turcii nu stăpâniseră decât ţărmul asiatic al Bosforului, vasele puteau deci să treacă nestânjenite în Marea Neagră, spre grânarele lor. Fără a-şi da osteneală să găsească vreo justificare, Mahomed închide această trecere, ordonând construirea unei fortăreţe pe malul european, la Rumili Hissar, şi anume în locul cel mai strâmt, pe unde, în timpul perşilor, neînfricatul Xerxes traversase marea.

Peste noapte, mii, zeci de mii de săpători debarcă pe ţărmul european, a cărui fortificare era interzisă prin tratatele în vigoare (dar ce preţ au tratatele pentru tirani?). Ei jefuiesc, pentru a-şi procura hrană, câmpurile învecinate, dărâmă nu numai locuinţe, dar şi vestita biserică Sfântul Mihail, pentru a-şi procura pietrele necesare la construcţia fortăreţei. Zi şi noapte, sultanul conduce personal lucrările, iar Bizanţul priveşte neputincios cum, în ciuda dreptului şi a tratatelor, accesul său liber spre Marea Neagră e sugrumat. Curând, primele vase bizantine care încearcă să pătrundă în marea până acum liberă sunt bombardate, deşi formal mai domneşte pacea; după reuşita acestei prime demonstraţii de forţă, orice altă disimulare devine inutilă.

În august 1452, Mahomed îşi convoacă toate agalele şi toate paşalele şi le declară deschis că are intenţia de a ataca şi cuceri Bizanţul. El trece curând de la vorbe la fapte; trimite emisari în cele patru colţuri ale Imperiului turcesc să cheme sub arme pe toţi bărbaţii valizi, iar la 5 aprilie 1453 o armată otomană imensă inundă subit câmpia Bizanţului, ca un uriaş torent, care nu se opreşte decât sub zidurile oraşului.

Asediul oraşului a început

Sultanul, îmbrăcat magnific, călăreşte în fruntea trupelor sale, iar cortul îi este ridicat în faţa porţii Lykas; înainte însă de-a înălţa steagul în faţa cartierului său general, el porunceşte să se desfăşoare covorul de rugăciune. Apoi, păşind pe acesta cu picioarele goale, cu faţa spre Mecca, îşi pleacă fruntea de trei ori la pământ; în spatele lui – ca un măreţ spectacol – întreaga sa armată se pleacă în aceeaşi direcţie şi în acelaşi ritm, intonând, odată cu el, rugăciunea adresată lui Allah, ca acesta să le dea puterea de a învinge. Apoi sultanul se ridică. Omul smerit e din nou plin de trufie; sluga lui Dumnezeu a redevenit stăpân şi soldat; şi iată că „telalii”, crainicii săi, aleargă în întreaga tabără pentru a vesti, în sunetele tobelor şi trâmbiţelor, că asediul oraşului a început.

Prima parte AICI

Partea a treia AICI


sursa: Stefan Zweig, Orele astrale ale omenirii, Traducerea şi postfaţa de I.M. Ştefan, Editura Muzicală, Bucureşti, 1978

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: