Jocurile – Punctul de maxim interes al vieții romane

spartacus-gods-of-the-arena„Cei care au cucerit lumea”, scrie Juvenal, „acum au doar două scopuri – pâinea și circul.” „Arta conversației a murit”, proclama Seneca. „Nu poate vorbi nimeni decât despre cursele de care?” Ludi sau „jocurile” deveniseră punctul de maxim interes al vieții romane.

La început, au fost organizate patru săptămâni pe an în lunile aprilie, iulie, septembrie și noiembrie, dar popularitatea acestora crescuse într-atât încât la Circus Maximus și Colosseum era aproape în fiecare zi o manifestare. La primele jocuri din 264 î.Hr., șase sclavi se luptaseră până la moarte. Patru secole mai târziu, împăratul Traian a organizat jocuri în care au fost uciși 10.000 de oameni și 11.000 de animale.

Gladiatorii profesioniști se luptau în arenă până la moarte. Mergând în marș prin Poarta Vieții, intrau în arenă și se adresau împăraților care stăteau pe un podium cu salutul tradițional: AVE CAESAR! MORITURI SALUTAMUS! (Ave Caesar! Noi, cei care vom muri, te salutăm!). Retiarii agili, care aveau plasă și trident, stăteau față în față cu secutores înarmați cu sabie și scut. Câteodată se luptau cu sclavii sau barbarii din țările exotice. Cadavrele învinșilor erau târâte cu cârlige de carne prin Poarta Morții. Dacă un gladiator era rănit, împăratul sau celălalt organizator al jocurilor ridica un deget (acest lucru însemnând că respectivul era cruțat) sau îl lăsa în jos (gladiatorul urma să fie ucis).

Pofta pentru aceste spectacole grandioase a ajuns în punctul în care se organizau lupte între gladiatori, între acestea  având loc venationes sau „vânătoare de animale sălbatice”, bătălii și întreceri navale într-o arenă inundată.

Cu timpul au avut loc și acte de o vulgaritate și cruzime fără margini, zoofilie și tortură. Potrivit unor izvoare populare, unele fete erau puse cu brațele și picioarele întinse, mânjite cu lichid vaginal de vacă și apoi violate de tauri sălbatici, unii prizonieri creștini erau arsi de vii pe cruce sau erau aruncați în cușca leilor sau unii nefericiți erau siliți să vâslească într-o barcă găurită pe o apă plină cu crocodili. Aceste lucruri îngrozitoare au continuat până când împăratul creștin Honorius a pus capăt jocurilor în 404 d.Hr.

Dar nimic nu-i însuflețea mai mult pe oameni decât întrecerile de care. Șase perechi a câte patru cai dădeau roată de șapte ori circului. Erau puse mari premii în joc. De obicei, caii cădeau și aveau loc accidente mortale. Conducătorii de care care câștigau deveneau idolii oamenilor și bogați ca senatorii. Cailor învingători li se făceau statui din piatră.

Aceste întreceri erau concentrate în mâna a patru bresle – albii, roșii, verzii și albaștrii – care acordau fonduri pentru grajduri, echipe, conducători de care. „Facțiunile” susținătorilor erau răspunzătoare pentru conflictele care izbucneau. În epoca Bizanțului jocurile au fost instituționalizate și se credea că reprezentau punctul de început al partidelor politice. Biserica nu a fost niciodată de acord cu aceste jocuri.


sursa: Norman Davies, O istorie a Europei, trad.: Graal Soft, București, Editura RAO, 2015, pag. 176-177

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: