Distrugerea Ierusalimului (IV)

ierusalim-distrugereIerusalimul era — şi încă este — un oraş împânzit de tunele subterane. Acolo au dispărut rebelii care au păstrat controlul asupra Citadelei şi Oraşului de Sus până în vest. Lui Titus i-a mai trebuit o lună de zile ca să cucerească şi restul Ierusalimului. Când oraşul a căzut, romanii şi aliaţii lor sirieni şi greci „au năvălit pe străduţe. Cu sabia în mână, i-au masacrat fără deosebire pe toţi cei ce le ieşeau în cale şi au incendiat casele cu tot cu cei care se refugiaseră înăuntru”. Noaptea, omorurile au încetat, iar „focul a pus stăpânire pe străzi”.

Titus a încercat să negocieze cu două căpetenii ale iudeilor de peste podul care traversa valea dintre Templu şi oraş, promiţând că le va cruţa viaţa dacă se vor preda. Dar aceştia au refuzat. El a ordonat jefuirea şi incendierea Oraşului de Jos, unde toate casele erau pline de cadavre. Când căpeteniile din Ierusalim s-au retras în Palatul lui Irod şi în Citadelă, Titus a pus să se facă nişte diguri ca să ajungă la ei şi, pe data de 7 în luna Elul, adică la mijlocul lui august, romanii au luat cu asalt fortificaţiile. Insurgenţii au continuat să lupte în tunele până când unul dintre şefii lor, Ioan din Giscala, s-a predat (a fost cruţat, deşi condamnat la temniţă pe viaţă). Cealaltă căpetenie, Simon ben Giora, a ieşit îmbrăcat într-un veşmânt alb dintr-un tunel de sub Templu şi a devenit unul dintre protagonişti la Triumful lui Titus, sărbătoarea victoriei de la Roma.

În haosul şi distrugerile sistematice care au urmat, a dispărut o lume, lăsând în urmă câteva momente îngheţate în timp. Romanii i-au măcelărit pe cei bătrâni şi bolnavi: scheletul mâinii unei femei, găsită pe pragul casei arse din temelii, este o dovadă a panicii şi terorii de atunci; cenuşa palatelor din Cartierul Evreiesc vorbeşte de la sine despre acest infern. Două sute de monede de bronz au fost găsite într-o prăvălie pe strada care trecea pe sub scara monumentală a Templului, probabil nişte economii ascunse în acel loc secret cu câteva ore înainte de căderea oraşului. Curând, chiar şi romanii s-au săturat de măcel.

Locuitorii Ierusalimului au fost duşi în nişte lagăre improvizate în Curtea femeilor din Templu, unde au fost triaţi: luptătorii au fost ucişi, cei în putere au fost trimişi la muncă în minele egiptene, cei tineri şi arătoşi au fost vânduţi ca sclavi, alţii selectaţi pentru luptele cu lei în arenă sau pentru a fi expuşi la sărbătorirea Triumfului. Iosif Flavius a căutat printre bieţii prizonieri din curtea Templului şi i-a găsit pe fratele său şi alţi cincizeci de prieteni pe care Titus i-a permis să-i elibereze. Se pare că părinţii săi muriseră. Dar el a recunoscut încă trei prieteni de-ai săi printre cei crucificaţi. „Am simţit că-mi sângerează inima şi i-am spus lui Titus”, care a ordonat să fie coborâţi de pe cruce şi să fie îngrijiţi de doctori. Doar unul a supravieţuit.

Asemenea lui Nabucodonosor, Titus a decis eradicarea Ierusalimului, o decizie pentru care Iosif Flavius i-a învinuit pe rebeli: „Revolta a distrus oraşul, iar romanii au înăbuşit revolta”. Dărâmarea Templului, cel mai măreţ monument al lui Irod cel Mare, a constituit probabil o extraordinară provocare din punct de vedere tehnic. Uriaşele blocuri de piatră cioplită de la Porticul Regal s-au prăbuşit peste pavajul nou de mai jos şi acolo au fost găsite după două mii de ani, într-un imens morman, exact aşa cum căzuseră, ascunse sub secole de ruine. Dărâmăturile au fost aruncate în valea de lângă Templu unde au umplut râpa, care azi aproape nici nu se mai vede, dintre Muntele Templului şi Oraşul de Sus. Dar zidurile de susţinere de pe Muntele Templului, inclusiv Zidul Plângerii de azi, au supravieţuit. Spolia, pietrele căzute din Templul şi din oraşul lui Irod, răspândite pretutindeni în Ierusalim, au fost folosite şi refolosite de toţi cuceritorii şi constructorii oraşului, de la romani până la arabi, de la cruciaţi până la otomani, timp de peste o mie de ani după aceea.

Nimeni nu ştie câţi oameni au murit în Ierusalim, iar istoricii din Antichitate au fost în general mai puţin riguroşi în privinţa cifrelor. Tacitus spune că au fost 600 000 de persoane în oraşul asediat, în timp ce Iosif Flavius pretinde că au fost peste un milion. Indiferent care este adevărul, numărul lor a fost imens şi toţi oamenii aceştia au murit din cauza foametei, au fost ucişi sau vânduţi ca sclavi.

Titus a pornit într-un macabru tur al victoriei. Amanta sa, Berenice, şi fratele ei, regele, l-au găzduit în capitala Cezareea Philippi, pe platoul Golan de azi. Acolo s-a delectat privind cum mii de prizonieri iudei se luptau între ei sau cu animalele sălbatice până mureau. Câteva zile mai târziu, a asistat la moartea altor 2 500 în arena de la Cezareea Maritima şi în alte astfel de jocuri sângeroase în Beirut, după care Titus s-a întors la Roma pentru a-şi sărbători Triumful.

Legiunile „au distrus şi restul oraşului şi i-au dărâmat zidurile”. Titus n-a lăsat decât turnurile din fortăreaţa lui Irod „ca monument al succesului său”. Acolo şi-a stabilit cartierul general Legiunea a X-a. „Acesta a fost sfârşitul pe care l-a cunoscut Ierusalimul”, scria Iosif Flavius, „un oraş de o extraordinară măreţie şi faimă în toată lumea”.

Partea a treia AICI


sursa: Simon Sebag Montefiore, Ierusalim: Biografia unui oraș, Traducere din engleză de Luminiţa Gavrilă Cioroianu, Smaranda Nistor, Constantin Dumitru Palcus, București, Editura Trei, 2012, p. 28-31

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: