Distrugerea Ierusalimului (III)

distrugerea-ierusalimuluiÎn anturajul lui Titus se numărau o mulţime de iudei renegaţi, inclusiv trei ierusalimiţi — un istoric, un rege şi (se pare) o dublă regină care împărţea patul cu Cezar. Istoricul era consilierul lui Titus, Iosif Flavius, un comandant iudeu rebel care dezertase la romani, singura sursă a acestei relatări. Regele era Irod Agripa al II-lea, un iudeu romanizat, crescut la curtea împăratului Claudius; el fusese administratorul Templului iudeu, construit de străbunicul său Irod cel Mare, şi adesea locuise în palatul său din Ierusalim, deşi guverna teritorii disparate la nord de Israelul modern, în Siria şi Liban. Regele era aproape sigur însoţit de sora sa Berenice, fiica unui monarh evreu, de două ori regină prin căsătorie şi de curând amanta lui Titus. Duşmanii ei romani au numit-o mai târziu „Cleopatra evreică”. Avea în jur de patruzeci de ani, dar „era în floarea vârstei şi la apogeul frumuseţii ei”, observa Iosif Flavius. La începutul rebeliunii, ea şi fratele ei cu care trăia împreună (incestuos, pretindeau duşmanii lor) încercaseră să discute deschis cu rebelii, făcând un ultim apel la raţiune. Acum, cei trei iudei asistau neputincioşi la „agonia unui oraş faimos”, iar Berenice o făcea din patul celui care îl distrugea.

Ca o fiară sălbatică turbată de foame…

Prizonierii şi dezertorii aduceau veşti din oraşul asediat, veşti care l-au întristat mai ales pe Iosif Flavius, ai cărui părinţi erau acolo. Nici luptătorii nu mai aveau hrană, aşa că îi verificau şi îi disecau pe cei vii şi pe cei morţi ca să găsească aur, un colţ de pâine sau măcar grâu, „poticnindu-se şi împleticindu-se ca nişte câini turbaţi”. Mâncau bălegar de vacă, piele, cingători, încălţări şi paie vechi. O femei bogată pe nume Maria, care pierduse toţi banii şi nu mai avea hrană, a înnebunit de disperare şi şi-a omorât fiul, l-a fript, a mâncat jumătate din el şi a păstrat restul pentru mai târziu. Mirosul plăcut de carne friptă s-a răspândit prin oraş, rebelii l-au simţit, au căutat să vadă de unde vine şi au năvălit în casă, dar până şi aceşti criminali înrăiţi „au plecat tremurând” când au văzut cadavrul copilului pe jumătate mâncat.

Teama de spioni şi paranoia domneau în Ierusalimul cel Sfânt — cum se chema oraşul pe monedele iudeilor. Şarlatani şi predicatori nebuni bântuiau pe străzi promiţând salvare şi mântuire. Ierusalimul era, aşa cum observă Iosif Flavius, „ca o fiară sălbatică turbată de foame, care a început să mănânce din propria carne”.

Arde Templul!

În noaptea de 8 a lunii Ab, când Titus s-a dus să se culce, legionarii săi se luptau să stingă focul ce se răspândea de la argintul topit, aşa cum primiseră ordin. Dar rebelii i-au atacat. Romanii au ripostat şi i-au împins pe rebeli chiar în interiorul Templului. Un legionar, cuprins „de o furie divină”, a luat nişte obiecte care ardeau şi, ajutat de un alt soldat, a aprins perdelele şi cadrul „unei ferestre aurite” care dădea în sălile din jurul clădirii Templului. Până dimineaţă, focul se întinsese până în centrul sfântului lăcaş. Iudeii, văzând flăcările care cuprindeau Sfânta Sfintelor şi ameninţau s-o distrugă, „au început să facă mare zarvă şi au alergat să împiedice” producerea dezastrului. Dar era prea târziu. S-au baricadat în Curtea Interioară şi au privit tăcuţi şi înfricoşaţi.

La numai câţiva paşi mai încolo, printre ruinele fortăreţei Antonia, Titus a fost trezit din somn; a sărit în picioare şi „a alergat spre Sfânta Casă pentru a stinge focul”. Cei din suita sa, inclusiv Iosif Flavius şi probabil regele Agripa şi Berenice, l-au însoţit, iar după ei veneau alergând mii de soldaţi romani — cu toţii „extrem de uimiţi”.

A urmat o întreagă nebunie. Iosif Flavius pretinde că Titus a ordonat din nou stingerea focului, însă Iosif Flavius era colaborator al romanilor şi deci avea motive solide să-l exonereze pe protectorul său. în orice caz, toţi strigau unii la alţii, focul se întindea cu repeziciune, iar soldaţii romani ştiau că, după legile războiului, un oraş care rezistase cu atâta încăpăţânare nu putea decât să se aştepte să fie prădat. Ei s-au făcut că nu aud ce le spune Titus şi chiar transmiteau mai departe camarazilor lor să aţâţe focul. Legionarii au fost atât de năvalnici, încât mulţi dintre ei au murit zdrobiţi sau arşi în acel iureş al setei lor de sânge şi de aur, jefuind într-atât încât preţul aurului avea să scadă curând în tot Orientul.

Titus, nereuşind să stingă focul şi cu siguranţă întrezărind mulţumit victoria finală, şi-a croit drum prin Templul în flăcări până a ajuns la Sfânta Sfintelor. Nici marele preot nu avea voie să intre acolo decât o dată pe an. Niciun străin nu-i mai pătase puritatea de la Pompei, comandantul şi omul de stat roman, în anul 63 î.e.n. Dar Titus a privit înăuntru „şi a văzut cum e şi ce e acolo şi i s-a părut cu mult superior”, scria Iosif Flavius, „nu mai prejos decât ne făliserăm noi”. El a ordonat centurionilor să-i pedepsească pe soldaţii care răspândeau focul, „dar patima lor era mult prea mare”. În timp ce infernul flăcărilor cuprindea Sfânta Sfintelor, Titus a fost dus în siguranţă de către ajutoarele sale — „şi nimeni nu i-a mai oprit să pună focul”.

În mijlocul flăcărilor s-a înteţit lupta: năuci şi înfometaţi, ierusalimiţii rătăceau îngroziţi printre arcadele arzând. Mii de civili şi rebeli s-au adunat pe treptele altarului, aşteptând să lupte până la unul sau să moară cu toţii. Romanii dezlănţuiţi le tăiau gâturile ca într-un sacrificiu uman în masă, până când „în jurul altarului zăceau cadavre aruncate unele peste altele”, iar sângele curgea pe trepte. Zece mii de iudei au pierit în Templul incendiat.

Blocurile masive de piatră şi grinzile de lemn trosneau, făcând un zgomot ca de tunet. Iosif Flavius asista la moartea Templului:

Vuietul flăcărilor ce se întindeau s-a amestecat cu răcnetele victimelor şi, din cauza înălţimii dealului şi a imensei clădiri incendiate, ai fi zis că întregul oraş ardea. Şi mai era tot vacarmul acela — nu exista ceva mai asurzitor sau mai îngrozitor de-atât: strigătele de război ale legiunilor romane care se năpusteau, urletele rebelilor încercuiţi de foc şi de săbii, goana disperată a oamenilor care, neavând pe unde să scape, nimereau exact în armele duşmanului, iar ţipetele lor când îşi întâlneau soarta se amestecau cu vaietele şi plânsetele celor din cetate. Valea Iordanului şi munţii din împrejurimi le purtau ecourile mai departe, amplificând vacarmul. Ai fi zis că dealul Templului ardea din temelii, învăluit cu totul în flăcări.

Muntele Moria, unul dintre cei doi munţi ai Ierusalimului, unde regele David aşezase Chivotul Legii şi unde fiul său Solomon ridicase primul Templu, „era pară şi foc pe toate părţile”, în timp ce, înăuntru, pământul era acoperit de cadavre. Dar soldaţii călcau triumfători peste ele. Preoţii încercau să le ţină piept, iar unii dintre ei s-au aruncat în flăcări. Romanii dezlănţuiţi, văzând că interiorul Templului era distrus, au înşfăcat obiectele din aur şi piesele de mobilier, şi-au scos afară prada, apoi au dat foc şi restului clădirii.

În timp ce Curtea Interioară ardea şi se lumina de ziuă, rebelii supravieţuitori au străpuns liniile romane din labirintul curţilor exterioare, unii dintre ei reuşind să fugă în oraş. Romanii au contraatacat cu cavaleria, lichidându-i pe insurgenţi, apoi dând foc vistieriei Templului care era plină cu bogăţii adunate din taxa pentru Templu plătită de toţi iudeii, de la Alexandria la Babilon. Acolo au găsit 6 000 de femei şi copii aşteptând îngroziţi Apocalipsa. Un „fals profet” le spusese că vor vedea „semnele miraculoase ale mântuirii lor” în Templu. Legionarii au dat foc intrărilor şi toţi cei de-acolo au murit arşi de vii.

Romanii au adus stindardele legiunilor pe Muntele Sfânt, au adus jertfe zeilor lor şi l-au aclamat pe Titus cu titlul de imperator — comandantul suprem.

Mai rămăseseră câţiva preoţi care se ascundeau în Sfânta Sfintelor. Doi au sărit în flăcări şi unul a reuşit să scoată obiectele preţioase ale Templului — şi mirodeniile care erau arse zilnic în Sanctuar. Când s-au predat toţi, Titus i-a executat ca şi când „era normal ca preoţii să moară odată cu Templul lor”.

Partea a doua AICI

Parte a patra AICI


sursa: Simon Sebag Montefiore, Ierusalim: Biografia unui oraș, Traducere din engleză de Luminiţa Gavrilă Cioroianu, Smaranda Nistor, Constantin Dumitru Palcus, București, Editura Trei, 2012, p. 28-31

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: