Distrugerea Ierusalimului (II)

ierusalim-distrugereO metropolă opulentă şi prosperă, construită în jurul unuia dintre cele mai mari temple din lumea antică

Oraşul pe care Titus îl vedea pentru prima dată de pe Muntele Scopus, numit astfel după cuvântul grecesc skopeo, care înseamnă „a privi spre”, era, după cum spunea Plinius, „de departe cel mai lăudat oraş din Orient”, o metropolă opulentă şi prosperă, construită în jurul unuia dintre cele mai mari temple din lumea antică, templul însuşi fiind o imensă şi splendidă operă de artă. Ierusalimul exista deja de mii de ani, dar acest oraş cu multe ziduri şi turnuri, răsfirat pe doi munţi, printre stâncile sterpe ale Iudeei, nu mai fusese niciodată atât de populat sau atât de splendid cum a fost în primul secol al erei noastre. Într-adevăr, abia în secolul XX Ierusalimul avea să mai fie atât de măreţ. Era realizarea lui Irod cel Mare, strălucitul şi psihopatul rege iudeu, ale cărui palate şi fortăreţe au fost construite la o scară monumentală şi atât de bogat decorate, încât istoricul iudeu Iosif Flavius spunea că „depăşesc puterea mea de a le descrie”.

Templul însuşi eclipsa toate celelalte cu gloria lui sacră. „La răsăritul soarelui”, curţile strălucitoare şi porţile aurite „reflectau o strălucire extraordinară, încât cei care încercau să-l privească trebuiau să-şi ferească privirea”. Când străinii — precum Titus şi legionarii lui — au văzut Templul pentru prima oară, acesta li s-a părut „ca un munte acoperit de zăpadă”. Iudeii evlavioşi ştiau că în centrul curţilor acestui oraş-în-oraş din vârful Muntelui Moria exista o cămăruţă de o sfinţenie absolută care practic nu conţinea nimic. Acest spaţiu era centrul sacralităţii pentru iudei: Sfânta Sfintelor, locul în care sălăşluia însuşi Dumnezeu.

Templul lui Irod era un sanctuar, dar şi o fortăreaţă aproape impenetrabilă, apărată de zidurile oraşului. Iudeii, încurajați de slăbiciunea romanilor în Anul celor Patru împăraţi şi ajutaţi de înălţimile inaccesibile ale Ierusalimului, de fortificaţiile lui şi de structura labirintică a Templului, îl înfruntaseră pe Titus cu mare încredere în forţele lor. În fond, ei rezistaseră Romei timp de aproape cinci ani.

Titus

Însă Titus avea autoritatea, ambiţia, resursele şi talentul necesar pentru a-i învinge. El a început să slăbească apărarea Ierusalimului cu o eficienţă sistematică şi o forţă copleşitoare. În tunelele de lângă zidul de vest al Templului au fost găsite pietre de baliste, probabil lansate de Titus, dovadă a intensităţii bombardamentului roman. Iudeii au luptat pentru fiecare palmă de pământ cu o înverşunare aproape suicidală. Dar Titus, având la dispoziţie un întreg arsenal de maşini de asediu, catapulte şi ingeniozitatea celor care le manevrau, a reuşit să treacă de primul zid în cincisprezece zile. El a trimis o mie de legionari prin labirintul de pieţe din Ierusalim şi a luat cu asalt al doilea zid. Dar iudeii au ieşit şi l-au recucerit. Zidul trebuia să fie din nou luat cu asalt.

De data asta, Titus a încercat să intimideze oraşul cu o desfăşurare a forţelor sale — armuri, coifuri, săbii strălucitoare, flamuri fluturând în vânt, acvile scânteietoare şi „cai bogat împodobiţi”. Mii de locuitori ai Ierusalimului s-au adunat pe metereze să vadă spectacolul, admirând „frumuseţea armurilor şi minunata înşiruire a soldaţilor”. Dar iudeii au rămas neclintiţi sau prea temători ca să nu asculte de ordinele căpeteniilor lor şi nu s-au predat.

Până la urmă, Titus a decis să-i încercuiască şi să izoleze întregul oraş, construind un zid de circumvalaţie. La sfârşitul lui iunie, romanii au luat cu asalt impunătoarea Fortăreaţă Antonia, care domina însuşi Templul, apoi au distrus-o, cu excepţia unui singur turn unde Titus şi-a instalat postul de comandă.

Păduri de cadavre crucificate năpădite de muşte

Pe la mijlocul verii, în timp ce pe dealurile arse de soare au răsărit păduri de cadavre crucificate năpădite de muşte, sentimentul morţii iminente domina oraşul, pradă unui fanatism implacabil, unor capricii sadice şi foametei mistuitoare. Bande înarmate jefuiau pentru a face rost de mâncare. Copiii înhăţau bucata de pâine din mâinile taţilor; mamele furau de la gura propriilor copii. Când vedeau uşi ferecate, războinicii, crezând că acolo erau ascunse provizii, le spărgeau şi obligau victimele să spună unde ascund grâul, înfigându-le beţe în rect. Dacă nu găseau nimic, deveneau de o „cruzime şi mai barbară”, de parcă ar fi fost „înşelaţi”. Chiar dacă mai aveau hrană, omorau şi torturau din obişnuinţă, pentru „a-şi exersa nebunia”. Ierusalimul era bântuit de o vânătoare de vrăjitoare, căci oamenii se denunţau unii pe alţii ca trădători şi tăinuitori de hrană. Niciun alt oraş, reflecta martorul Iosif Flavius, „nu a îngăduit vreodată asemenea nelegiuiri şi nicio altă epocă nu a dat o generaţie care să facă atâtea ticăloşii, de la începutul lumii”.

Tinerii rătăceau pe străzi „ca nişte umbre, umflaţi din cauza foamei, şi cădeau morţi unde îi răpunea suferinţa”. Unii oameni ţineau morţiş să-şi îngroape membrii decedaţi ai familiei, în timp ce alţii erau atât de nepăsători, încât îi îngropau cât încă respirau. Foametea devora familii întregi. Ierusalimiţii îi vedeau pe cei dragi cum mor „cu ochii uscaţi şi gurile deschise. O linişte adâncă şi un fel de noapte a morţii a cuprins oraşul” — iar cei care piereau o făceau „cu ochii aţintiţi asupra Templului”. Pe străzi erau mormane de cadavre. Curând, în ciuda obiceiului iudeilor, nimeni n-a mai îngropat morţii în această imensă casă mortuară. Poate că Iisus Hristos prevăzuse toate acestea când a prezis venirea Apocalipsei, spunând „Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor”. Uneori, rebelii se mulţumeau să arunce cadavrele peste ziduri. Romanii le lăsau să putrezească în grămezi cu miros greu.

Bucuria şi încântarea umanităţii

Dar rebelii continuau să lupte. Însuşi Titus, soldat de carieră greu impresionabil, care omorâse doisprezece iudei cu propria arbaletă în timpul primei bătălii, a fost oripilat şi uimit: nu putea decât să ofteze în faţa zeilor, căci nu era isprava lui. Cunoscut pentru generozitatea sa, era „bucuria şi încântarea umanităţii”. „Prieteni, a fost o zi pierdută pentru mine”, spunea el când nu avea timp să ofere daruri camarazilor săi. Robust şi dur, cu bărbia despicată, cu faţă rotundă şi gură generoasă, Titus s-a dovedit a fi un comandant priceput şi fiul popular al noului împărat Vespasian: dar dinastia lor încă nu-şi dovedise valoarea şi depindea de victoria lui Titus asupra rebelilor iudei.

Prima parte AICI

Partea a treia AICI


sursa: Simon Sebag Montefiore, Ierusalim: Biografia unui oraș, Traducere din engleză de Luminiţa Gavrilă Cioroianu, Smaranda Nistor, Constantin Dumitru Palcus, București, Editura Trei, 2012, p. 26-28

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: