Evanghelia eretică a lui Jose Saramago

evanghelia-dupa-isus-cristosCel mai controversat roman al lui Jose Saramago, Evanghelia după Isus Cristos, publicat în 1991, s-a născut, după cum declară scriitorul, dintr-o iluzie optică: aflându-se la Sevilla, în 1987, în timp ce încă mai lucra la Istoria asediului Lisabonei, scriitorului i s-a părut că vede într-un chioşc de cărţi o carte cu un titlu în portugheză: O Evangelho Segundo Jesus Cristo, care l-a nedumerit şi l-a făcut apoi să viseze.

Ideea prinde viaţă doi ani mai târziu, în timpul unei vizite la Pinacoteca din Bologna, unde, înconjurat de opere de artă sacră, Saramago vizualizează scena naşterii lui Isus într-o peşteră, înţelegând de asemenea că punctul nodal al romanului va fi constituit de întâlnirea cu Iehova, care îi va revela fiului său nu numai propriul viitor, ci şi pe cel al religiei căreia jertfa sa îi va da naştere: „Isus refuză acest rol şi fuge. Miracolele vor fi operate de Iehova în faţa lui Isus pentru a-l forţa să accepte propunerea„.

Evanghelia după Isus Cristos va reconstrui astfel o apocrifă viaţă a lui Isus, dintr-o perspectivă pur umană – ce poate fi considerată a omului Isus, care se vede mânat de-a lungul unei întregi existenţe spre sacrificiul final, o mişcare esenţială în „partida de şah”, jucată de un Dumnezeu machiavelic cu creaturile sale, şi în care, după câteva mişcări, divinitatea „dă şah mat, adică moartea pe cruce„.

Scopul jocului este de a extinde dominaţia lui Dumnezeu de la o ţară mică la întreaga lume. Manipulând emoţiile colective, ca orice exponent al unei puteri totalitare, Dumnezeu a creat un scenariu, care prevede un adevărat holocaust – martiri, oameni care refuză să trăiască alegând mortificarea trupului pentru o ipotetică salvare spirituală, cruciade, Inchiziţia, războaie religioase de tot soiul -, compunându-şi o istorie care va da consistenţă unei religii universale, fondată pe credinţa într-un Dumnezeu al iubirii, capabil, din milă pentru omenire, să-şi sacrifice fiul mult iubit, căci, afirmă Dumnezeu, nimic nu este mai bun ca o victimă „pentru a răspândi o religie şi a înflăcăra o credinţă”: „Unui martir i se potriveşte o moarte dureroasă, şi, dacă se poate, infamă, pentru ca atitudinea credincioşilor să devină cu mai mare uşurinţă receptivă, pasionată, emotivă„.

În realitate, noua religie, departe de a fi o religie a iubirii, va fi o „religie de orori”, „întemeiată pe sânge, suferinţă, sacrificiu şi martiriu”. Dumnezeul ei va fi tot ce poate fi mai contrar ideii de iubire: „Ori este un nemernic, spune Saramago, ori este fiinţa cea mai ironică din Univers, care se distrează pe socoteala noastră într-un mod aproape sadic„.

„Politician” făţarnic şi întruchipare a puterii discreţionare, Dumnezeu îşi sacrifică voluntar fiul, iar după el, generaţii de oameni, care şi ei sunt, în ultimă instanţă, tot creaturile sale, fără ca vreo remuşcare sau vreun fior de compasiune să-i zdruncine proiectul imperial unde singurul rol al omului este de simplă marionetă, pe care Dumnezeu se complace s-o manipuleze. „Omul, spune Dumnezeu în romanul lui Saramago, e un lemn bun pentru orice
lingură, de când se naşte şi până moare este întotdeauna dispus să se supună, îl trimiţi încolo, şi el se duce, îi spui să stea, şi el stă, îi porunceşti să se întoarcă, şi el face cale întoarsă, omul, atât pentru pace cât şi pentru război, vorbind în termeni generali, e lucrul cel mai bun ce li se putea întâmpla zeilor„. Iar Diavolul comentează: „e nevoie să fii Dumnezeu ca să-ţi placă atât de mult sângele„.

Dumnezeu şi Diavolul sunt cele două feţe ale aceleiaşi monede, „căci Binele şi Răul nu există în sine, fiecare este numai absenţa celuilalt„, însă Diavolul este creatura lui Dumnezeu şi subordonat lui, „Răul” există aşadar din voinţa „Binelui”.

Deşi însărcinat să îndeplinească răul, până şi Diavolul se simte zguduit de milă şi de oroare în faţa viitorului pe care şi-l va construi creştinismul şi va încerca să-l „ducă în ispită” pe Dumnezeu, oferindu-se să se retragă din rolul său malefic şi să revină în preajma sa ca înger pocăit. Răspunsul lui Dumnezeu este semnificativ: „Nu te accept, nu te iert, te vreau aşa cum eşti, şi dacă se poate, şi mai rău decât eşti acum, De ce, Pentru că Binele care sunt eu n-ar exista fără Răul care eşti tu, un Bine care ar trebui să existe fără tine ar fi de neconceput, într-o asemenea măsură încât nici măcar eu nu mi-l pot imagina, în sfârşit, dacă tu te termini, şi eu mă termin, pentru ca eu să fiu Binele e necesar ca tu să fii în continuare Răul, dacă Diavolul nu trăieşte ca Diavol, Dumnezeu nu trăieşte ca Dumnezeu, moartea unuia ar fi moartea celuilalt„.


sursa: Mioara Caragea, Evanghelia eretică a lui Jose Saramago, postfață la Evanghelia după Isus Cristos, trad.: Mioara Caragea, Polirom, 2003

One response

  1. […] la Evanghelia după Isus Cristos,trad.: Mioara Caragea, Polirom, 2003, preluată de pe blogul https://istoriiregasite.wordpress.com unde puteți citi întreaga postfață a […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: