O istorie a amantelor: Elena Lupescu (III)

elena-lupescu-carol-al-ii-leaDușmanii

Carismaticul lider al Gărzii de Fier, Corneliu Zelea Codreanu, a declarat că nu a ordonat asasinarea Elenei doar pentru că se temea ca nu cumva Carol să cedeze nervos fără ea. Când Carol realiză, în cele din urmă, cât de periculoasă devenise Garda de Fier, ordonă asasinarea lui Codreanu. Nicio dovadă concretă nu o implică pe Elena în acest asasinat, dar imensa ei influenţă de culise sugerează că, în cele din urmă, trebuie să îl fi îndemnat pe Carol să scape România de unul dintre cei mai populari şi răi antisemiţi.

Dar Codreanu era doar unul dintre nenumăraţii duşmani, așa că s-au găsit alţi antisemiți să o vâneze pe Elena. Studenţii organizau marşuri de protest, cerând moartea ei. Şoferul care o ducea la Palat pentru partida nocturnă de sex cu regele Carol a fost concediat când nevasta lui a scăpat prin vecini vorba că el o numea „evreică împuţită.“ Dr. Neubacher, şeful misiunii economice germane la Bucureşti, i-a spus Elenei că Germania nu vedea cu ochi buni alianţa cu un rege a cărui amantă era evreică. El a încercat să o convingă să părăsească România, pentru a se refugia în neutra Elveţie, dar Elena a refuzat.

Bârfa

Viaţa ei, în postura de cea mai puternică femeie din România, nu era nici confortabilă, nici lipsită de complicaţii. Deşi menţinea un control draconic asupra camarilei conducătoare, Elena era persona non grata la Palatul Regal. Bârfa bucureşteană spunea că mergea acolo numai la ceas de noapte şi se auzeau tot felul de poveşti neverosimil de incitante şi oripilante, conform cărora Mihai, tânărul prinţ, se trezise la un moment dat din somn, văzându-şi tatăl alergând gol pe coridorul palatului, în timp ce Elena îl urmărea, cu un pistol în mână şi îmbrăcată numai cu un neglijeu străveziu. Şi încă un zvon şocant, care era probabil adevărat: se pare că Elena întreţinea relaţii sexuale și cu noul ei şofer, care devenise confidentul ei.

Deşi Elena se culca din când în când cu alţi bărbaţi, interesul ei pentru aceştia era doar pur erotic şi temporar. De Carol 0 lega o dragoste profundă şi vibrantă. Aceasta a trecut testul timpului, s-a călit prin focul şi para alambicatei și periculoasei politici antisemite româneşti, şi – în cele din urmă – a supravieţuit unei conflagraţii mondiale. O linie telefonică directă lega palatul lui Carol de budoarul Elenei. „Îmi aduce o bucurie infinită,“ mărturiseşte Carol în jurnalul lui. „Am o nevoie imperioasă de ea. E carne din carnea mea,“ mai scrie el. Şi, un an mai târziu: „Dragostea mea pentru ea este la fel de profundă ca întotdeauna. Nu îmi pot imagina viața fără ea.

Carol voia să împartă cu Elena fiecare aspect al vieții sale, inclusiv relația cu fiul său. Îngrijorat că regina Elena ar putea să îl întoarcă pe Mihai împotriva Elenei, el s-a luptat să o trimită pe regina Elena într-un exil virtual. Între timp, îl încuraja pe Mihai să o accepte pe Elena, iar aceasta făcea tot ce îi stătea în putinţă să îl vrăjească pe băiat la fel ca și pe tată, referindu-se la el şi la Carol drept „băieţii mei.“

„Dictatorul”

Pe măsură ce Elena îşi consolida poziţia la palat, dușmanii ei aprigi îşi consolidau şi ei poziţiile. După asasinarea liderului său spiritual, Garda de Fier şi-a sporit popularitatea, iar Codreanu triumfa în moarte, ca o figură cristică, sporindu-şi popularitatea în ochii oamenilor. Reacţia lui Carol la aceste evenimente a dat naştere unei veritabile revoluţii. Desfiinţă toate partidele politice existente, îşi impuse propriul Front de Renaştere Naţională şi se autodeclară dictator. Frontul lui maimuţărea atât de slugarnic modelul Mussolini-Hitler, încât adoptă până şi un salut fascist. Până şi românii antisemiţi începură să acuze că regele conspiră cu Hitler, deşi erau nevoiţi să admită că, dat fiind sângele ei evreiesc, Elena Lupescu nu putea fi părtaşă la o astfel de trădare.

Prin primăvara lui 1939, în timp ce tăvălugul nazist făcea ravagii in Europa, aliatul rus al Germaniei s-a întors împotriva României, anexând Basarabia şi Bucovina. Carol făcea demersuri frenetice către nazişti să apere România de comunişti. Dimpotrivă, Germania a ajutat Ungaria să înghită Transilvania. Carol, disperat, a încercat să-şi atragă de partea sa Garda de Fier. Însă Garda a înscenat o lovitură de stat, scoţând în stradă găşti care urlau cerând sângele Elenei Lupescu. Elena fugi la palat. Adună toate comorile şi făcu un foc care arse două zile la rând, mistuind documente incriminatorii. Curând, ea şi Carol erau gata să fugă. Dar unde se putea duce acest cuplu? Carol îi ordonă unui asociat de încredere să ceară azil de la Hitler. „Îl primesc pe el, dar nu şi pe femeie,“ a fost răspunsul autorului Holocaustului.

Abdicarea

La 6 septembrie, Carol semnă cu inima strânsă un act care însemna efectiv abdicarea lui, lăsându-i fiului său, Mihai, în vârstă de nouăsprezece ani, tronul unei ţări dezmembrate şi răzvrătite. Mihai plânse şi imploră să nu fie obligat să pună umărul la asemenea povară. Carol îi ignoră rugăminţile. El şi Elena se urcară în trenul regal care aştepta gata de plecare, burduşit cu posesiunile lor, printre care se numărau maşini, doi câini pechinezi şi trei pudeli.

Exilul

Dar fuga nu era atât de uşoară pe cât ar fi crezut. Membrii Gărzii de Fier, care voiau capul Elenei, organizaseră un atac undeva, pe ruta trenului. După un moment paralizant de indecizie, Carol acceptă propunerea şoferului Elenei de a trece, pur şi simplu, cu trenul în viteză prin gara blocată. În timp ce gardiştii surprinşi au început să tragă asupra trenului, Elena a stat culcată într-o cadă, Carol acoperind-o cu propriul corp.

Fugarii au ajuns în Spania, dar supravegherea continuă la care erau supuşi acolo i-a determinat să se strecoare în Portugalia, traversând frontiera pe furiş, cu Carol înghesuit într-un portbagaj. Întreaga Europă părea nesigură. Se hotărâră să traverseze Atlanticul, dar prima lor opţiune s-a dovedit imposibilă, căci Statele Unite l-au condamnat pe Carol pentru colaborare cu naziştii şi pentru moralitatea lui laxă, comiţând adulter cu Elena Lupescu. Cuba a fost mai puţin rigidă moral, acceptându-i pe cei doi, dar Elenei i se păru că Havana era insuportabil de călduroasă. Se mutară din nou, mai întâi în Mexic, apoi, în 1944, în Brazilia, unde au şi rămas.

În 1947, Elena se îmbolnăvi grav de o anemie fatală. Doctorul îi spuse lui Carol că starea ei era foarte gravă, iar Elena era pe moarte. „Prietenă dulce şi iubită,“ îi telegrafia prietena ei, moștenitoarea americană Barbara Hutton, „sunt distrusă să aflu de boala ta şi vreau să ştii că inima toată, gândurile şi rugăciunile se îndreaptă către tine.

Căsătoria

Carol era distrus. Crezând că avea să o piardă pe veci, îi dărui ceea ce ea îşi dorise dintotdeauna: căsătoria. La 5 iulie 1947, într-o cameră de hotel, îi dărui amantei rangul de Alteţă Regală, Prinţesa Elena de România.

În mod miraculos, Alteţa Sa se însănătoşi spectaculos. Poate că exagerase proporţiile maladiei în speranţa că amantul ei va face din ea o femeie cinstită. Împotrivirea lui  de a face acest lucru în alte circumstanţe trebuie să fi fost înrădăcinată în convingerile lui referitoare la nobleţea sângelui său regal în contrast cu cel al Elenei.

Moartea lui Carol

Curând după căsătoria lor, cuplul regal se stabili în Portugalia, unde Carol se recăsători cu soţia sa, în vârstă de aproape cincizeci de ani, într-o ceremonie condusă de un preot al Bisericii Ortodoxe Române. Căsătoria lor dură până la data de 3 aprilie 1953, când Carol a fost doborât de cancer. Doar câţiva membri ai familiei lui au participat la funeraliile pompoase, în timpul cărora Elena, care arăta ca o epavă, a plâns, murmurând zdrobită: „Vreau să mor.

Proprietăţile lui Carol, sau aparenta lipsă a acestora, au stârnit mult interes în rândurile rudelor, care şi-au cerut în justiţie dreptul la partea lor, argumentând că fostul rege strânsese în secret o avere. Elena avea o versiune foarte diferită: Carol îi lăsase doar paisprezece mii de dolari și casa trecută pe numele ei. Oricare ar fi fost adevărul, văduva Elena a trăit în continuare pe picior mare, cu servitori care să aibă grijă de ea şi de casă. De fapt, banii pe care îi avea se poate foarte bine să fi fost ai ei, căci strânsese ceva în România cât timp fusese amanta influentă a regelui.

Fără Carol alături de ea, Elena a pierdut mult din statutul social de care se bucurase şi din respectabilitatea ei. Poate de aceea şi evoca neîncetat rudele ei – reale sau imaginare – de sânge regesc. Nu îşi mai nega rădăcinile evreieşti şi inventa poveşti despre tot ce făcuse ca să îşi ajute „poporul“ în timpul Holocaustului. La vremea aceea deja se ştiau proporţiile măcelului: 43%, adică 264 900 de evrei din România pieriseră în timpul pogromurilor, asasinatelor în masă, deportărilor şi lagărelor de exterminare, sau căzuseră victime bolilor, foametei sau frigului. Deşi Elena Lupescu probabil că nu ar fi putut uşura suferinţele evreilor nici dacă ar fi încercat, se împăuna în mod fals cu fapte bune închipuite. A murit la 28 iunie 1977, rămânând în amintirea lumii drept una dintre cele mai puternice amante.

Partea a doua AICI


sursa: Elizabeth Abbott, O istorie a amantelor, trad. Ștefana Totorcea, Bucureşti, Orizonturi, 2014

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: