O istorie a amantelor: Elena Lupescu (II)

Avea tot ce îşi dorea

elena-lupescuCarol trebuia să aleagă între tron şi amanta sa. Elena interveni, afirmând că ar fi fost „cea mai fericită persoană din lume“ în cazul în care Carol se întorcea în România pentru a fi rege. Astfel, la 8 iunie 1930, prin schingiuirea Constituţiei, Carol depuse jurămintele şi îşi detronă fiul.

În Franța, Elena era distrusă. Oare Carol avea să cedeze presiunilor mamei sale şi să se recăsătorească cu regina Elena? Oare presiunile politice făcute asupra lui aveau să-l determine să îşi abandoneze amanta evreică şi divorţată? Oare el o va mai iubi în continuare? Distrusă, îngrozită că îl poate pierde, Elena slăbise vreo opt kilograme şi avea migrene cumplite. Se jura că intră la mănăstire. Amenința că se sinucide. „Dacă m-ai mai iubi, nu ai face asta. Fii cuminte! Nu mă înşela!“ se ruga ea.

După două luni chinuitoare, Elena se întoarse pe furiș în România. Carol era plictisit – până o văzu din nou şi fu la fel de fermecat ca întotdeauna. La început, o ţinu la un hotel, apoi chiar la palat, în București. În 1932, îi cumpără o casă cu două etaje din cărămidă roşie pe Bulevardul Vulpache, în cel mai bun cartier al Bucureştilor.

Deşi Carol era orbit de farmecele ei, casa pe care i-a dăruit-o era, aşa cum spunea un observator sarcastic, ştearsă şi „plină de mobilă oarecare, de nimicuri… ceea ce nu putea dovedi decât faptul că păcatul nu renta. Doamna de Pompadour s-ar fi răsucit în groapă dacă ar fi văzut unde ajunsese profesia ei.“ În afară de bideul de marmură verde, baia era mobilată la fel ca în oricare altă reşedinţă. Însă Carol plătea pentru rochiile superbe, aproape toate negre, făcute la Paris, care puneau în evidenţă atât de bine tenul de poţelan al Elenei şi părul ei ca focul. De asemenea, regele se îngrijea ca ea să aibă bijuterii pe măsura statutului.

În afara casei respectabile, a rochiilor de marcă şi a bijuteriilor scumpe, Elena avea tot ce îşi dorea: iubirea și devotamentul lui Carol, precum şi libertatea de a-şi exercita influenţa în rândul membrilor marcanţi ai societății româneşti care o vizitau acasă, deoarece acolo îl puteau adesea întâlni pe rege. De fapt, grupul ei de acoliţi conducea România, aşa cum pe vremea lui Ferdinand ţara fusese condusă de gaşca reginei Maria (iubitul acesteia, principele Barbu Ştirbey, despre care Carol credea că este tatăl natural al surorii sale, Ileana, fusese cel care condusese în principal camarila regelui Ferdinand). Puterea Elenei asupra lui Carol era atât de mare, încât „domnia lui poate fi  înţeleasă numai prin relaţia pe care a avut-o cu ea“, concluzionează un istoric.

Elena era şi o întreprinzătoare pricepută, având libertea de a controla monopoluri şi chiar de a profita de pe urma comenzilor româneşti de armament, făcând o adevătă avere. Singurul lucru pe care Carol i l-a refuzat a fost siguranţa şi statutul unei căsătorii. „Un rege trebuie să aibă o viaţă dublă: una regală şi una personală,“ spunea el. În orice caz, din pricina intensificării antisemitismului instituţionalizat în România şi în Gemania nazistă, monarhia lui Carol ar fi sucombat în urma unei căsătorii cu o amantă evreică.

Antisemitism

Corneliu Zelea Codreanu, tânărul fanatic care a fondat Garda de Fier, o organizaţie paramilitară virulent antisemită, îşi crease importante legături politice, mai ales în cadrul Ministerului de Interne. Garda, împreună cu Ministerul, au inspirat pogromuri, distrugeri de sinagogi şi o explozie naţională de violenţă antisemită.

În 1933, Ion Duca, premierul din partea Partidului Naţional Liberal, partidul care crease monarhia constituţională românească, a scos Garda de Fier în afara legii. Garda contraatacă rapid. Codreanu ordonă asasinarea lui Duca. Ulterior, Garda deveni atât de puternică, încât Carol fu nevoit să ia măsuri. Încercă să submineze influenţa Gărzii sprijinind alte grupuri politice, inclusiv Frontul Românesc, deşi chiar și acest partid condamna evreimea internaţională şi clama sus şi tare iudaizarea presei şi a literaturii naţionale.

De fapt, cele mai multe partide politice româneşti blamau evreimea ceea ce oferea Parlamentului motive pentru a-i persecuta pe evrei prin legi represive. Avocaţii evrei au fost excluşi din Barou. S-au stabilit procentaje de admitere pentru studenţii de origine evreiască – uneori acest procentaj era de 0%. Afaceriştilor evrei li se impuneau cote de 0% pentru importul de materie primă şi mărfuri. Băncile nu mai dădeau bani pentru industriile în care predominau întreprinzătorii evrei. În acelaşi timp, aceste industrii erau supuse unor taxe zdrobitoare, menite să îi ruineze.

Pe măsură ce Goliatul nemţesc îşi înghiţea vecinii – Austria (1938), Cehoslovacia (1939), vestul Poloniei – mulţi politicieni români au profitat de ocazie pentru a accepta posturi de conducere în întreprinderi mixte româno-germane, aceste aranjamente ducând la concedierea asociaților de origine evreiască. În 1940, România a renunţat la autonomia sa în schimbul siguranței relative oferite de poziția de satelit a Germaniei naziste, ceea ce a înrăutăţit şi mai mult statutul evreilor din ţară. Cu toate acestea, până când a fugit, la 6 septembrie 1940, capul încoronat al acestei naţiuni nazificate şi antisemite era un rege care avea drept amantă şi principal consilier o evreică.

Ar fi foarte frumos să aflăm că atât Carol cât şi Elena au fost duşmani eroici ai antisemitismului. Dar altul este adevărul. Niciunul dintre ei nu a părut să fie profund tulburat de erodarea libertăţilor românilor de origine evreiască, inclusiv de dreptul de a-şi câştiga traiul. Cercul de intimi ai Elenei cuprindea un amestec neverosimil de evrei şi antisemiți, care în aparenţă se tolerau reciproc, sau cel puţin îşi suspendau animozităţile în prezenţa femeii pe care mulţi istorici o consideră drept „probabil cea mai puternică amantă a secolului XX.“ Numai poziţia ei inatacabilă de amantă a lui Carol o proteja de înjosirile la care erau supuşi ceilalți evrei.

Evreică?

Elena era perfect conştientă de acest fapt. Vorbea fățiș împotriva lui Hitler şi complota împotriva lui Codreanu, deși în tot acest timp îşi nega provenienţa evreiască. În memoriile pe care şi le publică într-o ediţie a publicaţiei londoneze Sunday News, ea scria: „Tatăl meu era român. Mama era rusoaică. Nu suntem evrei, deşi aşa s-a spus despre noi… Am câţiva prieteni evrei la care ţin şi, dacă aş fi evreică, aş fi mândră să o recunosc.“ Însă, într-o companie mai de încredere, ea recunoştea că are o zecime sânge evreiesc (procentaj genetic imposibil). Dar, în ciuda disimulării ei, românii, ca şi ceilalţi, inclusiv Hitler, o identificau drept evreică.

Prima parte AICI

Partea a treia AICI


sursa: Elizabeth Abbott, O istorie a amantelor, trad. Ștefana Totorcea, Bucureşti, Orizonturi, 2014

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: