O istorie a amantelor: Elena Lupescu

elena-lupescuGermania a lansat Holocaustul, dar prin anii ’20 antisemitismul deja bântuia prin Europa. A fost cu precădere mai virulent în România, cu toate că aici evreii constituiau mai puțin de 5 % din totalul populației și nu se bucurau de multe dintre drepturile care le reveneau românilor neevrei. Unii evrei ambiţioşi şi-au schimbat afiliaţia religioasă printr-o convertire publică la creștinism, ceea ce le-a permis să evite restricţiile severe care îi împovărau pe coreligionarii lor ce îşi păstrau credinţa proprie. Însă, orice ar fi făcut, nu puteau scăpa cu totul de „memoria“ oficială a originilor lor evreieşti.

Origini

Un astfel de convertit a fost românul de origine evreiască Nicolae Grunberg, care şi-a schimbat numele mai întâi în Wolff, apoi în românescul Lupescu. Pentru a putea obţine cetăţenie românească şi a-și dezvolta afacerile, Lupescu s-a botezat şi în ritul creştin ortodox. Soţia sa, Elizei, tot o evreică, s-a convertit la Romano-Catolicism. În 1899 s-a născut fiica lor, Elena, care a fost crescută, ca şi fratele ei, Costică, în credinţa creştină. În adolescenţă, Elena a stat chiar la internat, într-o şcoală administrată de călugărițe germane, care au învăţat-o manierele în societate, ceva franceză şi germană.

Reputaţie de femeie promiscuă

„Desăvârşita“ Elena era o tânără fermecătoare, inteligentă şi cochetă, care făcea capetele să se întoarcă în urma ei, cu un ten alb ca laptele, ochi verzi puşi în evidenţă de părul ei roşu. Avea o siluetă seducătoare, un mers falnic și – în ciuda faptului că fusese crescută la mănăstire – o reputaţie de femeie promiscuă. După un scurt mariaj cu un ofițer de carieră, care a divorțat repede de ea pe motiv de adulter, Elena şi-a reluat viaţa de plăceri care o ispitea atât de mult.

Întâlnirea

carol-si-elena-lupescuUn prieten care îşi dorea cu ardoare să intre în legătură cu prinţul moştenitor, despre care credea că îl poate ajuta în carieră, i-a înlesnit Elenei întâlnirea cu acesta. Prietenul miza pe posibilitatea ca aspectul ei senzual să îl atragă pe prinţ, despre care se ştia că o înşală pe soţia sa grecoaică, Prinţesa Elena. Complotul a reuşit. Carol, fermecat de frumuseţea Elenei şi de plăcerea cu care aceasta ştia să îşi trăiască viaţa, se îndrăgosti curând de ea la fel de nebunește ca și atunci când se căsătorise cu Ioana „Zizi“ Lambrino, o femeie din popor pe care a făcut-o prima lui soţie, şi de care a fost nevoit să divorţeze, la insistențele familiei, pentru a se recăsători cu Prinţesa Elena.

Carol şi Elena au avut un mariaj tensionat, adesea otrăvit, în urma căruia, în 1921, a rezultat Mihai, unicul lor copil. Prin 1924, când Mihai avea doar vreo trei ani, Carol și „Duduia“, cum o alinta el pe Elena, erau foarte strâns legați unul de celălalt, atât pe plan sexual, cât şi emoţionanal. În scurt timp, Carol i-a cumpărat Elenei o casă pe care, din motiv de discreţie şi precauţie, a înregistrat-o pe numele fratelui ei. De acum încolo, prinţul regent îşi putea întâlni amanta în siguranţă totală, acasă la ea, pe strada Mihail Ghica.

O femeie de două ori stigmatizată

Printii regenţi aveau adesea amante, dar e straniu ca un moştenitor la tron să fie atât de îndrăgostit precum Carol – şi încă de o femeie de două ori stigmatizată, de un divorț și de originea ei evreiască. Tatăl lui Carol, regele Ferdinand, a fost atât de furios de obsesia fiului său, încât la un moment dat chiar a vrut să o exileze pe Elena.

În 1925, situaţia ajuns la apogeu când Carol a călătorit la Londra pentru a-şi reprezenta familia la înmormântarea verişoarei lor engleze, regina Alexandra, văduva lui Eduard al VII-lea. După aceea, el a mers drept la Paris, unde îl aştepta Elena. În încercarea de a evita publicitatea care i-a marcat sejurul londonez, el şi Elena au dormit (sau cel puțin s-au înregistrat) în camere de hotel separate.

În exil cu amanta

Parizienii erau curioşi, iar Parisul era prea aproape de Londra. Amanţii au fugit cu maşina în Italia. Din Veneția,  Carol s-a plâns mamei sale într-o misivă plină de amărăciune, spunându-i că nu mai putea să îşi suporte viaţa şi că se hotărâse, cu riscul de a produce mari suferinţe familiei, să nu se mai întoarcă în România. „Sunt destul de tânăr“, scria el, „Nu mi-a fost niciodată teamă să muncesc, aşa că voi reuşi să îmi croiesc o viaţă proprie.“ Cu alte cuvinte, prințul moştenitor prefera să trăiască într-un exil paşnic cu amanta lui decât să se lupte cu întreaga familie, cu soţia (care ulterior a divorţat de el) şi cu duşmanii politici. Desigur, conta faptul că se putea baza pe fonduri substanţiale pentru a-şi întreţine stilul de viaţă confortabil şi că nu şi-a echivalat niciodată rebeliunea impetuoasă cu o abdicare.

După această declaraţie de independenţă, Carol şi iubita lui „Duduie“ s-au întors în Franţa. La Neuilly, ei au închiriat împreună o căsuţă modestă, iar Carol s-a cufundat în pasiunea sa pentru maşini, jocul de cărţi, muzică, pentru colecţia de timbre şi pentru Elena. Elena se ocupa cu întreținerea şi înfrumuseţarea, făcea pe gazda, făcea dragoste cu Carol şi se îngrijea ca acesta să nu îşi petreacă prea mult timp în compania altor femei. Pentru ea, a-şi păstra bărbatul care tocmai renunţase la dreptul său de moştenitor la tron, era o slujbă permanentă. Se baza pe faptul că iubitul ei nu va putea scăpa de sub forța seducătoare a iubirii ei. Mai presus de toate, el nu trebuia atras iar în mrejele otrăvite ale familiei sale, mai ales ale reginei Maria, care o ura, descriind-o drept „o evreicuţă roşcată şi atrăgătoare, cu o reputaţie scandaloasă.

Fericitul echilibru din viaţa lui Carol şi a Elenei a fost rupt după vreo doi ani, odată cu moartea regelui Ferdinand. În numai câteva ore, fiul în vârstă de numai şase ani al lui Carol şi al Elenei, a urcat pe tron. Înainte de moarte, Ferdinand se asigurase că succesiunea lui Mihai avea să decurgă fără dificultăţi. „Fiul meu, Carol, să respecte întru totul situaţia juridică iscată odată cu renunţarea sa la tron, precum şi datoria sfântă a unui fiu şi tată român de a se supune demersurilor pe care le-a întreprins de bunăvoie,“ avertiza Ferdinand într-o scrisoare oficială.

Cu toate acestea, Carol, regretând dramaticul sacrificiu care l-a adus iubirii, începu să îi ponegrească pe cei care i-au luat aceasta în nume de rău, acuzând în mod public că fusese obligat să abdice. În România atât de instabilă politic, liderii opoziției au sprijinit reinstalarea lui ca monarh, pentru a băga pumnul în gura personalităţilor autoritare care guvernau în numele lui Mihai. Însă până şi partizanii lui i-au cerut lui Carol „să renunţe la o anume relaţie“ cu detestabila Elena Lupescu. De asemenea, ei umplură România de fluturași în care scria că el nu își părăsise niciodată țara din cauza Elenei.

Partea a doua AICI


sursa: Elizabeth Abbott, O istorie a amantelor, trad. Ștefana Totorcea, Bucureşti, Orizonturi, 2014

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: