Viața lui Dostoievski (IV) Ultimul deceniu al lui Dostoievski

 Demonii

dostoevskyUrmătorul roman al lui Dostoievski, Demonii (1872), i-a atras ura permanentă a radicalilor. Considerată adesea drept cel mai reuşit roman politic al tuturor timpurilor, naraţiunea întreţese două intrigi.

Una se desfăşoară în jurul lui Nikolai Stavroghin, un om a cărui existenţă este inconsistentă, fără conţinut. În tinereţe, Stavroghin, într-o căutare zadarnică a semnificaţiei, îmbrăţişase şi transmisese o serie de ideologii, fiecare adoptată de diverşi intelectuali fascinaţi de personalitatea lui Stavroghin. Şatov devine un slavofil care, la fel ca Dostoievski însuşi, crede în poporul rus, „ocrotit de Dumnezeu”. Criticii existenţialişti (mai ales Albert Camus) au fost fascinaţi de Kirillov, care adoptă o serie de justificări filozofice contradictorii pentru suicid. Cea mai faimoasă scenă este cea în care Kirillov susţine că doar un act absolut gratuit de autodistrugere poate dovedi că o persoană este liberă, deoarece un astfel de gest nu poate fi explicat prin niciun fel de interes faţă de sine şi, prin urmare, distruge toate legile psihologice. Omorându-se fără motiv, Kirillov speră să devină „omul-Dumnezeu” şi, astfel, să dea un exemplu de libertate umană într-o lume care a renunţat la Hristos (omul-Dumnezeu).

Cealaltă intrigă a romanului este cea care i-a adus lui Dostoievski reputaţia de profet politic. El descrie o celulă de conspiratori revoluţionari conduşi de Piotr Stepanovici Verhovenski, care uneşte grupul implicându-l în asasinarea lui Şatov. (Acest incident a fost inspirat de doctrina unui revoluţionar real al vremii, Serghei Naciacev.) Unul dintre revoluţionari,Şigaliov, îşi exprimă gândurile despre naşterea unei societăţi perfecte: „Pornind de la libertate nelimitată, ajung la un despotism nelimitat”. Egalitatea impusă şi utopia garantată necesită suprimarea întregii individualităţi şi a gândirii independente. În rânduri care anticipează politica culturală sovietică şi maoistă, Piotr Stepanovici prezice că, atunci când vine revoluţia, „Cicero va avea limba tăiată, Copernic va avea ochii scoşi, Shakespeare va fi omorât cu pietre”, toate în numele „egalităţii”.

Piotr este fiul, iar Stavroghin fostul student al fragilului, dar afectuosului liberal al romanului, Stepan Trofimovici Verhovenski. Dostoievski sugerează că nebunia radicală a fiilor derivă din scepticismul liberal al taţilor, din ironizarea moralei tradiţionale şi, mai presus de toate, din neglijarea familiei.

Demonii este o lucrare profund conservatoare şi creştină. În contrast cu portretele sălbatice ale intelectualilor, romanul exprimă o mare simpatie pentru muncitori şi alţi oameni simpli, trataţi prost de radicalii care cred că vorbesc în numele lor.

Jurnalul unui scriitor şi alte lucrări

În 1873, Dostoievski şi-a asumat calitatea de redactor-şef al jurnalului conservator Cetăţeanul (Grajdanin), unde a publicat un editorial intitulat Jurnalul unui scriitor. A plecat de la Cetăţeanul pentru a scrie Tinereţe crudă, cunoscut şi sub numele de Adolescentul (1875), un roman relativ nereuşit şi difuz care descrie relaţiile unui tânăr cu tatăl său natural.

În 1876-1877 Dostoievski şi-a dedicat energiile pentru Jurnalul unui scriitor, căruia îi putea da acum forma pe care o intenţionase iniţial. Ca jurnal al unui singur om, la care Dostoievski a lucrat ca editor, tipograf şi unic colaborator, Jurnalul a reprezentat o tentativă de a iniţia un nou gen literar. Publicat lunar, Jurnalul a creat rezonanţe tematice complexe ale unor tipuri diferite de scrieri literare: proză scurtă, planuri pentru istorisiri posibile, eseuri autobiografice, schiţe care par să se situeze la graniţa dintre ficţiune şi jurnalism, analize psihologice ale unor crime de senzaţie, critică literară şi comentarii politice. Jurnalul i-a adus o recunoaştere imensă şi recompense financiare, însă a fost mai puţin reuşit ca experiment estetic, probabil deoarece Dostoievski, după câteva numere mai complexe, a părut că nu poate susţine complexitatea proiectului. În schimb, a fost atras să îşi exprime viziunile politice, care, în timpul acestor doi ani, au devenit din ce în ce mai radicale. În mod specific, Dostoievski a ajuns să creadă că Europa occidentală era pe punctul de a se prăbuşi, după care Rusia şi ortodoxia rusă aveau să creeze un regat ai lui Dumnezeu pe pământ şi, astfel, să îndeplinească prorocirea din Apocalipsă. Într-o serie de articole anticatolice, el a pus semnul egalităţii între Biserica Romano-Catolică şi socialişti, deoarece se preocupau deopotrivă de dominaţia pământească şi păstrau (credea Dostoievski) un punct de vedere esenţial materialist asupra naturii umane. A atins cel mai de jos nivel moral printr-o serie de articole antisemite.

Pentru că Dostoievski nu a reuşit să menţină structura estetică proiectată pentru Jurnal, cele mai faimoase secţiuni ale sale sunt cunoscute, de obicei, din antologii şi, prin urmare, sunt separate de contextul în care au fost proiectate să se încadreze. Printre aceste secţiuni se numără patru dintre cele mai bune nuvele ale sale – Umilul, Visul unui om ridicol, Pomul de Crăciun ceresc şi Bobok – precum şi un număr de schiţe autobiografice şi semificţionale, între care Ţăranul Murei, O femeie de o sută de ani şi o satiră, Spiritualism. Ceva despre diavoli. Inteligenţa extraodinară a diavolilor, de-ar fi măcar diavoli aceştia.

Fraţii Karamazov

Ultimul şi, poate, cel mai reuşit roman al lui Dostoievski, Fraţii Karamazov (1879-1880), se concentrează asupra temelor sale teologice şi filozofice preferate: originea răului, natura libertăţii şi căutarea credinţei. Un tată depravat şi vicios, Feodor Pavlovici Karamazov, ia în derâdere orice aspect al nobilităţii şi se angajează în bufonerii scandaloase de câte ori are ocazia. Când fiii săi erau bebeluşi, acesta i-a neglijat nu din răutate, ci pur şi simplu pentru că a „uitat” de ei. Cel mai mare, Dmitri, un om pasionat capabil să iubească sincer atât „Sodoma”, cât şi pe „Fecioara Maria” în acelaşi timp, se ceartă cu tatăl său pentru bani şi se întrece cu el pentru favorurile unei femei „demonice”, Gruşenka. Atunci când bătrânul este asasinat, probele circumstanţiale conduc către arestarea lui Dmitri pentru crima comisă, de fapt, de al patrulea fiu, nelegitim, duşmănosul epileptic Smerdiakov.

Cel mai tânăr fiu legitim, Alioşa, este altă încercare a lui Dostoievski de a crea o imagine realistă a lui Hristos. Urmându-l pe călugărul înţelept Zosima, Alioşa încearcă să pună în practică iubirea creştină. Naratorul îl proclamă eroul real al operei, dar cititorii sunt interesaţi, de obicei, mai mult de fratele mijlociu, intelectualul Ivan.

La fel ca Raskolnikov, Ivan susţine că, dacă nu există nici Dumnezeu şi nici nemurirea, atunci „totul este permis”. Şi, chiar dacă nu este permis totul, îi spune acesta lui Alioşa, omul este responsabil doar pentru acţiunile sale, nu pentru dorinţele sale. Desigur, Predica de pe Munte spune că omul este responsabil pentru dorinţele sale şi, atunci când bătrânul Karamazov este ucis, Ivan, în ciuda tuturor teoriilor sale, ajunge să se simtă vinovat pentru că şi-a dorit moartea tatălui. În urmărirea traiectoriei sentimentului de vinovăţie al lui Ivan, Dostoievski oferă o justificare psihologică pentru învăţăturile lui Hristos. Răul se întâmplă nu doar din cauza câtorva criminali, ci din cauza unui climat moral la care participă toţi oamenii, prin dorinţele lor malefice. Aşadar, aşa cum enunţă şi părintele Zosima în învăţăturile sale, „fiecare este responsabil pentru fiecare şi pentru tot”.

Romanul este faimos pentru trei capitole care pot fi cuprinse în antologia celor mai reuşite pagini ale literaturii apusene. În „Răscoala”, Ivan îl acuză pe Dumnezeu Tatăl pentru că a creat o lume în care copiii suferă. De asemenea, Ivan scrie un „poem”, „Marele Inchizitor”, răspunsul său adresat lui Dumnezeu-Fiul. În acest poem este spusă povestea scurtei întoarceri a lui Hristos pe Pământ în timpul Inchiziţiei spaniole. Recunoscându-l, inchizitorul îl arestează socotindu-l „cel mai rău dintre eretici”, deoarece, explică inchizitorul, Biserica l-a alungat pe Hristos. Pentru că Hristos venise să elibereze oamenii, dar, insistă inchizitorul, oamenii nu doresc să fie liberi, indiferent ce spun ei, ci doresc siguranţă şi certitudine mai degrabă decât liber-arbitru, care îi aruncă în greşeală şi vinovăţie. Şi astfel, pentru a asigura fericirea, biserica a creat o societate bazată pe „miracol, mister şi autoritate.” Desigur, inchizitorul este creat pentru a ilustra atât Biserica Romano-Catolică medievală, cât şi socialismul contemporan. „Răscoala” şi „Marele Inchizitor” conţin paginile care pot fi considerate cele mai puternice argumente formulate vreodată împotriva lui Dumnezeu, pe care Dostoievski le-a inclus pentru ca, prin combaterea lor, să poată  apăra cu adevărat creştinismul. Acesta este unul dintre cele mai mari paradoxuri ale operei lui Dostoievski – romanul său profund creştin acordă cele cuvenite Diavolului.

În alt capitol foarte faimos al operei, Ivan, care înnebunise, este vizitat de diavol, care vorbeşte cu el în termeni filozofici. În mod neobişnuit, acest diavol nu este nici grandios, nici satanic, ci mărunt şi vulgar, pentru a simboliza caracterul comun şi banal al răului. De asemenea, acesta îi dă înainte cu opiniile sale despre intelectualitatea de pe Pământ, determinându-l pe Diavol, în pasaje de un umor remarcabil, să apere materialismul şi agnosticismul. Imaginea „demonului mărunt” a avut o influenţă uriaşă asupra gândirii şi literaturii secolului XX.

Moartea

În 1880, Dostoievski a ţinut un discurs impresionant despre poetul Aleksandr Puşkin, pe care îl publicase într-un număr separat din Jurnalul unui scriitor (august 1880). După terminarea Fraţilor Karamazov, el a reluat Jurnalul lunar, dar a trăit să publice un singur număr (în ianuarie 1881), înainte de a muri de hemoragie la 28 ianuarie, la Sankt Petersburg.

Partea a treia AICI


sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol. 5, D-E, Bucureşti, Editura Litera, 2010, p. 164-166

Anunțuri

Un răspuns

  1. O dovada destul de clară că excluderea lui Dumnezeu din identitatea ta ca om,duce la nebunie atunci când apuci drumul cunoaşterii şi pierzi discernământul dar cautând dovezi despre existenta Lui,în luptă cu conditia sociala,omul,a devenit un veritabil apărător a lui Hristos,şi asta pe mai multe nivele ale conştiintei.Ştii ce este supărător,că pe cât este de frumoasă istoria,pe atât de străină este de istoricii de azi care nu mai caută estenta cunoaşterii şi anume ştiintele primare sau cunoaşterea şarpelui…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: