Enigme ale istoriei: Neverosimila cruciadă a copiilor (III) Părintele inchiziției

cruciada-copiilorÎnainte de a relata mai departe versiunea „clasică” a uimitoarelor evenimente, să amintim câteva date referitoare la perioada în care se desfășurau aceste întâmplări.

Scaunul pontifical al Vaticanului era 0cupat pe atunci de Inocențiu III. Giovanni Lotario, conte de Segni, fusese ales papă la 0 vârstă neobișnuit de tânără – 38 ani. Izvoarele istorice ni-l înfățișează pe Pontif ca pe un personaj pe care problemele de doctrină ale catolicismului îl preocupau infinit mai puțin decât lupta pentru acapararea puterii pe cuprinsul întregului continent.

Considerându-se rex et sacerdos – deci întâi rege și apoi preot – el nu a ezitat să proclame, într-una din Epistolele sale, „că papalitatea este deasupra tuturor suveranilor, mai presus de toate popoarele şi de toate regatele“. Folosind fără niciun scrupul cele mai josnice procedee de la șantajul cu excomunicarea până la trimiterea de spioni și asasini plătiți la curțile adversarilor săi -, recurgând la forța armată ori de cite ori i se părea necesar, jertfind cu o disprețuitoare indiferență viețile a zeci de mii de oameni, Inocențiu și-a atins cele mai multe din țeluri: l-a umilit și supus pe regele Filip al Frantei; a readus Anglia lui loan-fără-de-Țară sub dominația bisericii catolice; şi-a impus voința lui Frederic II, aflat pe tronului Sfântului Imperiu Romano-German; a obținut declarații de vasalitate din partea Suediei, Danemarcii și Poloniei ; a obligat Portugalia să-i plătească tribut…

Tot lui i se datoreşte iniţierea şi crearea uneia dintre cele mai sinistre instituții ale evului mediu, care a servit tot ca unealtă a supremației papale. E vorba de Sfântul Oficiu al Inchiziției, ale cărui tribunale au terorizat timp de secole întreaga lume catolică.

Pentru a înăbuşi în fașă tendinţele inovatoare cărora, cu mult înainte de Luther, le dădeau glas reformatori ai bisericii din sec. XII, ca Gioachimo di Fiore şi Pierre din Vaux, Inocenţiu III a reprimat sângeros pe toţi cei ce puneau la îndoială vreuna dintre dogmele catolicismului. Din iniţiativa lui au fost masacrați, între 1209 şi 1218, zeci de mii de „eretici” albigensi (după localitatea Albi și regiunea Albigeois, din partea de sud a Franței).

Aşa cum, înaintea lui, papa Alexandru II sprijinise din plin expediția întreprinsă în 1064 de normanzi, acvitani și burgunzi împotriva maurilor din Spania, Inocenţiu III a mobilizat, în 1212, importante mijloace politice, financiare și militare pentru a izgoni pe musulmani din Peninsula Iberică. El este, de asemenea, unul dintre principalii organizatori ai celei de-a patra cruciade: s-a soldat nu numai cu ocuparea și jefuirea Constantinopolului, ci și cu o breșă în sistemul de apărare al Imperiului Roman de Răsărit, breșă prin care papalitatea spera să poată începe a-şi exercita autoritatea și asupra Bizanţului.

Acţiunile lui Inocenţiu III ilustrează admirabil teza cunoscutului istoric britanic al cruciadelor, Geoffrey Barraclough, şi anume că „războaiele sfinte“ au slujit bisericii catolice ca suport ideologic atât pentru dobândirea de noi teritorii și acapararea de noi avuții, cât și pentru nimicirea celor care îndrăzneau să demaște și să înfiereze duplicitatea, abuzurile și crimele înalților prelați.

După cum afirmă unii cronicari, Inocențiu III ar fi încurajat la început „cruciada“ întreprinsă de Etienne, micul păstor din Franța. Motivul acestei atitudini ni-l furnizează chiar el, în fraza care i se atribuie: „Merităm pe deplin mustrarea copiilor, pentru că noi, cei maturi, dormim, în vreme ce ei se grăbesc să elibereze Locurile Sfinte“. În măsura în care e autentică, declarația lui reprezintă un argument destul de puternic pentru istoricii care apreciază că incredibila expediţie a avut loc cu adevărat. Căci nu e de loc imposibil, susțin ei, ca papa să fi fost inspiratorul din umbră al mișcării.

Ipoteza este interesantă, având mai ales meritul că elucidează două dintre cele mai enigmatice aspecte ale fenomenului: 1) cum a fost cu putință ca o asemenea idee, cu totul ieşită din comun, și care nu s-a mai repetat niciodată, să apară simultan în două puncte diferite ale Europei şi 2) cum de au căpătat copiii permisiunea de a porni la drum nu numai de la familiile lor (într-o vreme când autoritatea paternă întărită de dogmele religioase era identică cu tirania), dar și din partea seniorilor feudali, care pierdeau astfel o preţioasă forță de muncă iobagă. Dacă admitem intervenţia papei, răspunsurile la aceste întrebări sunt lesne de dat: manevrele Pontifului explică simultaneitatea cu care au răsunat chemările lui Etienne şi Klaus, iar presiunile exercitate de slujitorii bisericii catolice explică făgăduința părinţilor şi a latifundiarilor.

Prima parte AICI

Partea a doua AICI


sursa: Doina Motaș, Neverosimila cruciadă a copiilor în Magazin istoric, Anul VI, nr.5 (62), mai 1972

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: