Aproape în acelaşi timp, Klaus propovăduia copiilor din aşezările de pe Valea Rinului o cruciadă similară. Despre el, informaţiile sunt şi mai puține decât despre Etienne: nu numai că nu-i cunoaştem numele de familie, dar nici măcar nu ni se indică vârsta aproximativă. Tot ce ştim este că s-a născut într-un sat renan şi că şi-a ţinut primele predici în fața „Sanctuarului celor trei regi“ din Koln.
Cel puţin aşa susţine cronica denumită Annales Spirenses, care-şi începe astfel relatarea: În anul Domnului 1212, a avut loc un mare pelerinaj, atât al bărbaţilor, cât și al copiilor. Despre adulţi nu ni se mai spune nimic, în schimb în privinţa copiilor detaliile devin din ce în ce mai abundente.
Către sfârşitul lunii iunie, grupul condus de Klaus a pornit spre sud, mai întâi de-a lungul Rinului, prin Koblenz şi Mainz, pentru a ajunge în cele din urmă în partea occidentală a Elveţiei de astăzi. Noi şi noi participanţi se adăugau convoiului, în rândurile căruia se aflau acum 20 000 „cruciaţi“. Glasurile lor subţiri intonau cu ardoare un imn în care se spunea că Nycolaus (numele latinizat al lui Klaus) cu cei fără de păcate intra-va în Ierusalim, pre mare păşind, fără a se uda.
Numai că până la Mediterana mai era cale lungă şi problema apei se punea deocamdată în cu totul alt mod. Vara lui 1212 a fost deosebit de secetoasă și arșița a pârjolit culturile de pe ogoarele întregii Europe occidentale. „Pretutindeni se puteau vedea albii secate și leșuri de oameni și dobitoace”, arată o mărturie a vremii.
Mizeria și suferinţele provocate de secetă s-au răsfrânt din plin asupra micilor pelerini, căci singura lor sursă de trai era mila locuitorilor din regiunile pe care le străbăteau. Foametea şi bolile au început să facă ravagii în rândurile lor, ca şi în cele ale populației locale. Sute și sute dintre ei au rămas la marginea drumurilor învăluite în praf, pentru a se sfârşi după o lungă și chinuitoare agonie.
La 25 august, coloana supravieţuitorilor a traversat oraşul Geneva, căţărându-se apoi pe primele povârnişuri ale formidabilei bariere naturale formate de Alpi.Vlăguiți de puteri, copiii abia se târau și foarte mulți dintre ei au pierit printre piscurile stâncoase, învăluite în ceață. După eforturi supraomenești, ceilalți au reuşit să treacă și de acest obstacol, ajungând în cele din urmă pe ţărmul Mediteranei, la Genova. Aici îi aștepta, însă, o amară deziluzie.
Care era, în acest timp, soarta micilor „cruciaţi“ francezi? Sub conducerea lui Etienne, ei au pornit-o spre sud, pătimind de pe urma secetei, ca și copiii germani. Marșul lor de sute de kilometri le-a adus aceleaşi greutăţi și suferințe, cu excepţia uneia singure – traversarea Alpilor. La capătul lungului drum se aflau Marsilia și valurile de azur ale Mediteranei. Numai că, şi aici, ca şi la Genova, marea refuza să dea ascultare profețiilor și apele ei nu se despicau, pentru a lăsa „neprihăniții cruciați“ să treacă.
Prima parte AICI
Partea a treia AICI
sursa: Doina Motaș, Neverosimila cruciadă a copiilor în Magazin istoric, Anul VI, nr.5 (62), mai 1972
ISTORII REGĂSITE 