Testamentele, ultimele noastre dorințe

testamentCe nu poţi lua cu tine, laşi în urmă. Dar cui? Şi în ce condiţii? Din ce motive? Pentru a fi amintit cu drag? Pentru a te recompensa postum?

Testamentele fascinează, deoarece sunt ultimele noastre dorinţe; în fapt, ele sunt cereri venite din mormânt. Ele pot dezvălui (şi adesea chiar o fac) sentimente ascunse în timpul vieţii: de iubire şi recunoştinţă, de dispreţ şi ură. Oamenii şi-au folosit cererile finale pentru a-şi răscumpăra greşelile din viaţă, pentru a se răzbuna sau, în cazul cel mai manipulativ, pentru a controla anumite evenimente după ce au dispărut, dar nu au fost uitaţi: Charles Atlas, de exemplu, şi-a lăsat o parte din avere fiului său, cu condiţia ca acesta să fie botezat în religia romano-catolică.

Pe de altă parte, unii reuşesc prin intermediul testamentului să atingă un scop pe care nu au reuşit să-l atingă în timpul vieţii. Un director economic şi-a donat averea pentru iniţierea unor burse de care să beneficieze studenţii la actorie, declarându-şi o dorinţă secretă: „Toată viaţa mi-am dorit să urc pe scenă. Lipsa talentului m-a împiedicat să-mi îndeplinesc această dorinţă.“ Banii au fost oferiţi unui teatru, cu o clauză condiţională: cadavrul său să fie decapitat, capul să-i fie curăţat de carne, iar craniul său albit să fie folosit ca ţeasta lui Yorick în piesa lui Shakespeare, Hamlet. Ceea ce s-a şi întâmplat.

Un bancher cu o avere considerabilă şi-a eliminat din testament doi membri ai familiei, cu un codicil usturător: „Soţiei mele şi amantului său, le las confirmarea faptului că nu am fost atât de prost pe cât credea ea. Fiului meu, îi las plăcerea de a-şi câştiga traiul; vreme de douăzeci şi cinci de ani, el a crezut că această plăcere îmi aparţine.“

În mod deloc surprinzător, majoritatea clauzelor de răzbunare sunt scrise de mână de cel „nedreptăţit“, fără ajutorul unui avocat. Ele apar în mod invariabil sub forma unor anexe surprinzătoare la un document altfel scris în jargonul avocăţesc şi conceput într-un mod profesional. Precum stridentul pasaj final al testamentului unui soţ: „Soţiei mele necredincioase îi las doar bani de buzunar, o sumă care să nu depăşească cea primită de Iuda când l-a trădat pe Iisus“.

Testamentele pot fi foarte concise. Până la ora actuală, cel mai scurt testament valid din lume este rugămintea lui Karl Tausch din Germania, datată 19 ianuarie 1967: „Totul soţiei“.

Testamentele pot fi, de asemenea, extrem de lungi. Recordul pentru prolixitate este deţinut în continuare de cel al unei vorbăreţe casnice americane, Frederica Evelyn Stilwell Cook, scris pe data de 2 noiembrie 1925. D-na Cook nu era materialistă, având o avere destul de redusă, însă gândurile sale volubile de rămas-bun, reproşurile, urările de bine şi acuzele – adresate membrilor familiei, prietenilor și duşmanilor – au umplut patru volume legate, conţinând 95.940 de cuvinte. Testamentul nu a fost citit în momentul legalizării.

Pentru generozitate, testamentul unei femei din New York, doamna Robert Hayes, primeşte o notă mare. Profund preocupată pentru bunăstarea şi fericirea soțului său, care urma să rămână văduv, şi a fiicei sale vitrege dintr-o căsătorie anterioară, care urma să rămână fără mamă, ea a cerut ca cei doi să se căsătorească în cel mult o săptămână de la înmormântarea sa. Doamna Hayes a fost înmormântată într-o miercuri, iar în lunea următoare îndoliatul Robert Hayes, în vârstă de treizeci şi cinci de ani, s-a căsătorit cu fiica sa vitregă de douăzeci și unu de ani, Anna Mae, care nu-i era rudă de sânge şi care, în mod convenabil, nu a trebuit să-şi schimbe numele de familie.

Probabil că nu este surprinzător faptul că cei mai mulţi autori de testamente bizare sunt iubitori de animale. Câinii şi pisicile sunt cei mai frecvenți beneficiari, însă unele averi au fost lăsate şi unor peştişori de acvariu, nevăstuici sau pitoni.

Cea mai mare moştenire din istorie lăsată unui câine a fost cea a lui Eleanor Ritchey, moștenitoarea corporaţiei Quaker State Refinery. Ea a murit la Fort Lauderdale, Florida, în anul 1968, lăsându-şi întreaga avere de 4,5 milioane de dolari iubiţilor săi câini, în număr de 150. Familia a contestat testamentul, iar procesul s-a desfăşurat cu înverşunare vreme de cinci ani, câinii fiind reprezentați de o prestigioasă firmă de avocaţi din Sud. În momentul ajungerii la un consens, în luna septembrie a anului 1973, averea lui Eleanor Ritchey se mărise la 14 milioane dolari, iar 77 dintre câini muriseră (din cauze naturale). Ceea ce însemna că cei ce supravieţuiseră erau şi mai bogaţi. La fel și avocații lor. 🙂


sursa: Charles Panati, Cartea sfârșiturilor, trad.: Octav Ciucă, București, Orizonturi, 2005

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: