Dramele din palatul Lochias (I) Să i se taie capul!

pompeiÎn secolul IV î.Hr. Egiptul a fost cucerit de Alexandru cel Mare și a devenit un stat elenistic. Timp de aproape trei secole, de la moartea lui Alexandru (323 î.Hr.) și până în anul 30 î.Hr., tronul țării a fost ocupat de dinastia Ptolemeilor (Lagizilor), al cărei ultim reprezentant a fost Cleopatra VII. Sau, simplu, Cleopatra. Așa a decis istoria. Dar s-ar fi putut întâmpla ca după această celebră regină Egiptul să fi fost cârmuit de Ptolemeu XVI sau, cum s-a mai spus, Cezarion…

Cu câteva decenii înainte de era noastră, doi generali romani își disputau dreptul de a stăpâni lumea: Caesar și Pompeius. În înfruntarea de pe câmpiile de la Pharsalos (48 î.Hr.) primul a ieșit victorios, iar celălalt a trebuit să fugă pentru a nu cădea în mâinile învingătorului. Dar încotro? Cine îi erau dușmani și cine prieteni? La Mitilene, unde pe țărmul Mării Egee îl aștepta Cornelia, soția lui, împreună cu fiul cel mai mic, s-au îmbarcat cu toții și au pornit în căutarea unui azil. Pretutindeni au fost însă respinși. Cine ar fi îndrăznit să dea găzduire dușmanului lui Caesar, stăpânul atotputernic de mâine? Atunci Pompeius și-a amintit că pe malurile Nilului avea un prieten care îi era obligat, un prinț pe care îl protejare pe vremea când el, Pompeius, fusese puternic, asigurându-i succesiunea: Ptolemeu XIV, regele Egiptului.

Să i se taie capul!

La treisprezece ani, acest Ptolemeu visa să fie stăpânul absolut al Egiptului. Sora lui, Cleopatra, cu cinci ani mai vârstnică decât el, nutrea și ea aceleași vise. Fratele și sora își părăsiseră capitala, Alexandria, pentru a se retrage fiecare în mijlocul trupelor sale și a se război în lege. Armatele lor se aflau în împrejurimile Pelusiumului (cam pe locul unde este astăzi Port-Said) și așteptau ordinul de atac. Cei trei comandanți ai trupelor lui Ptolemeu – marele sfetnic Potheinos, generalul Ahillas și Theodot din Chios, maestru în retorică – erau în plin consiliu de război când în tabăra tânărului monarh, situată în apropierea mării, se înfăţişă un curier vestind că sosise Pompeius pentru a cere azil.

Ce avea de făcut regele adolescent? Să accepte sau să respingă cererea ilustrului fugar? În somptuosul cort regal, un veritabil palat din pânză, lână, purpură şi mătase, cei trei comandanţi îşi adunară colaboratorii pentru a delibera. Câțiva opinară pentru un front comun cu învinsul de la Pharsalos, care, spuneau ei, mai avea destui soldați pentru a-şi restabili puterea. Alții, mai prudenți, fură însă de părere că trebuia rugat să caute azil în altă parte. Dar – replicară câteva glasuri – a-l izgoni pe Pompeius din tabăra lui Ptolemeu nu însemna oare a-i sugera o alianță cu Cleopatra? Se ridică atunci retorul Theodot, cel „strașnic la vorbă“ care – istorisește Plutarh „a spus că nicio soluție nu este lipsită de primejdii și a adăugat că dacă-l vor primi, vor avea pe Caesar dușman și pe Pompeius stăpân, iar dacă-l vor respinge, vor fi vinovați și pentru că l-au respins pe Pompeius și că l-au urmat pe Caesar; că este deci mai bine să-l cheme pe Pompeius și să-l omoare […] A adăugat, zâmbind, după cum se spune, că mortul nu muşcă“.

Soarta lui Pompeius fusese astfel pecetluită. Ahillas primi însărcinarea de a aduce la îndeplinire proiectul.

Un oarecare Septimius, care fusese cândva ostaș al lui Pompeius, împreuna cu fostul centurion roman Salvius, urcară în luntrea lui Ahillas și se îndreptară spre galera lui Pompeius, însoțiți de servitori și de vâslaşi egipteni. Văzând această mică ambarcație în loc de o corabie regală, Pompeius și Cornelia avură o bănuială. Dar era prea târziu. În larg ieșiseră corăbii egiptene pline cu ostași, facând imposibilă orice retragere, iar pe mal se adunaseră pedestrași. Lui Pompeius nu-i rămânea decât să se predea emisarilor regelui. Învinsul de la Pharsalos îşi îmbrătişă soția și coborî în luntre.

O bună bucată de timp în mica ambarcație domni tăcerea. O tăcere grea, amenințătoare. Pompeius încercă să lege o conversație și – după cum spune Plutarh – i se adresă lui Septimius cu aceste cuvinte:

-Nu cumva mi-ai fost tovarăș de arme?

Soldatul dădu din cap afirmativ, apoi, din nou, se înstăpâni tăcerea. Ajunseră la țărm: un țărm trist, pustiu, neprietenos, ca și oamenii din luntre. Pentru a sări pe uscat, rivalul lui Caesar se sprijini de umărul unui sclav egiptean. În acea clipă, Septimius, care era în spatele lui, îl lovi cu sabia, iar Ahillas și Salvius îl străpunseră cu pumnalele. Pompeius se prăbuși în fundul bărcii. Salvius îi reteză capul și i-l întinse lui Ahillas. Cadavrul, despuiat, fu aruncat în mare.

De sus, de pe puntea galerei, Cornelia văzu asasinatul. Căpitanul navei porunci să se ridice ancora și ieși în larg, evitând cu dibăcie galerele egiptene.

Acestea se întâmplară la 28 septembrie 48 î.Hr. La 2 octombrie Caesar își făcu, la rândul lui, apariția la gurile Nilului, în imediata apropiere a Alexandriei. Venise doar cu câteva galere cu legionari, garda lui personală. Dar, în timp ce inspecta atent împrejurimile, văzu sosind în galop câţiva călăreţi, printre care se afla şi Theodot, retorul. Acesta scoase de sub manta capul lui Pompeius şi-l prezentă lui Caesar, împreună cu inelul celui ucis. Spre profunda uimire a lui Theodot, în faţa acestei priveliști generalul roman se dădu înapoi de groază și lacrimi îi şiroiră pe obraji.

Curând sosiră și alte galere, transportând câteva mii de legionari. Caesar ordonă debarcarea şi încolonarea trupelor, care pătrunseră în Alexandria cu flamurile sus și trompetele sunând.


sursa: Elena Rădulescu, Dramele din palatul Lochias în Magazin istoric, Anul VI, nr.5 (62), mai 1972

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: