Sfârșitul regelui Romei. (IV) Un epolet pe un mormânt

napoleon IILa 13 mai, împăratul îşi avansează nepotul la gradul de colonel, acordându-i comanda regimentului prinţului de Wasa. Este un epolet așezat pe un mormânt. Nouă zile mai târziu, ducele e transportat la Schonbrunn. Arhiducesa Sofia, care-și iubește nepotul ca pe fratele ei, i-a cedat o cameră de la primul etaj al palatului. Napoleon ocupase această cameră după victoria de la Austerlitz și o regăsise în ajunul bătăliei de la Wagram. Ca şi tatăl său, tânărul duce a privit cu dispreț patul în stil rococo, supraînzorzonat, și a cerut să-i fie pus în locul lui un simplu pat de campanie. Camera vecină — vestitul salon al „lacurilor” — care servise cândva drept cabinet de lucru lui Napoleon, îi este şi ea pusă la dispoziţie.

Medicii vienezi aduşi să-l ajute pe Malfatti sunt categorici: „Nu mai e nicio speranţă. Trebuie avertizată Maria-Luiza, ca să vină de la Parma”. La 17 mai, ducele îl roagă pe Dietrichstein: „Scrieți mamei că mi-e tare rău şi va veni”.

La 9 iunie, plimbându-se cu trăsura prin pădurea vieneză, discută cu von Moll. „Deci, voi petrece toamna şi iarna la Napoli ?” Gândul îi este însă umbrit de neliniște. Oare Metternich nu va reveni asupra autorizației pe care, la recomandarea medicilor, i-a dat-o pentru această călătorie? Nu-i va pune bețe-n roate? Moll îl linişteşte. Ce importanță mai are, acum, dacă i se spune și o minciună?

Ca toți cei atinși de o boală necruțătoare, flăcăul trece repede de la nelinişte la sperantă. Spre marea bucurie a lui Moll, el dă frâu liber visului şi începe să-i vorbească de viitoarea călătorie, de drumul pe care-l va parcurge, alegându-şi itinerariul, de orașele pe care vrea să le viziteze. La un moment dat, ordonă vizitiului să oprească:

— „Aş vrea să merg puțin pe jos…” Aici a plăsmuit Beethoven „Pastorala”, ascultând trilurile păsărelelor. Dar după abia vreo douăzeci de pași e obligat să se întoarcă la caleașca pe ale cărei perne se prăbușeşte epuizat.

Duminică 24 iunie, ducele de Reichstadt, aţipit, se trezeşte brusc la deschiderea uşii. În cameră intră Maria-Luiza urmată de doctorul Malfatti şi de generalul Hartmann. Flăcăul reușeşte cu greu să se scoale. Lacrimile îl podidesc. Maria-Luiza pare zdrobită. Îşi lăsase fiul plin de viaţă şi îl regăseşte cu ochii măriţi de febră, cu obrazul gălbejit, „aproape un muribund, care abia mai poate sufla câteva cuvinte”, întinzându-i suspinând braţele slăbite.

A iertat-o pentru cei doi bastarzi făcuţi cu contele Neipperg într-o vreme când Napoleon trăia încă pe stânca exilului, deși această descoperire îl rănise până în adâncul sufletului; a iertat-o și pentru faptul că se recăsătorise atât de repede după anunţarea văduviei ei. De altfel, abia la moartea lui Neipperg aflase întregul adevăr.

Dar aceasta nu-l putea împiedica s-o iubească pe atât de puţin energica „văduvă a lui Neipperg”, chiar dacă o judeca aspru. Nu spusese el într-o zi:

„Dacă Josefina mi-ar fi fost mamă, tata n-ar fi fost îngropat pe Sfânta Elena, iar eu n-aș lâncezi la Viena. Ah, mama e bună, dar slabă; nu e soția pe care ar fi meritat-o un om ca tatăl meu!”

Ultima parte AICI


sursa: Magazin istoric, Anul VI, nr.3 (60), martie 1972

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: