Sfârșitul regelui Romei. (III) Metternich nu l-a omorât; l-a lăsat să moară

Napoleon II„Puiul de Vultur” luptă cu dârzenie împotriva bolii, pentru a-și apăra dreptul la viaţă. La sfârşitul lunii decembrie, el reușeşte chiar să participe la patru vânători; iar la începutul lui 1832 — ultimul an al vieţii lui — declară că „se simte minunat”. În fața acestor „probe”, doctorul Malfatti, îl lasă să-şi reia activitatea militară. La 16 ianuarie poate fi văzut, în fruntea batalionului său, la funeraliile generalului von Siegenthal. Toţi observă cum se străduie să-i semene tatălui, să se ţină în șa ca Napoleon; până și pălăria și-o pune pe cap în clasica manieră a împăratului.

Dar în ziua aceea e un ger cumplit: 18 grade sub zero. Ajuns în Josefplatz, ducele ridică spada lui încovoiată pentru a ordona o salvă, dar vocea i se frânge și ostașii nu pot auzi comanda. Cu lacrimi în ochi, e obligat să cedeze locul unuia dintre ofițerii batalionului și reintră la Hofburg, tremurând din toate încheieturile. Are congestie pulmonară. Nu-și ascunde furia de a fi fost nevoit să-și dezvăluie boala. Reia vechea idee: „E doar o indipoziţie stomacală”. Dar ducele slăbeşte văzând cu ochii, tușeşte, tremură, transpiră. La 4 februarie îi scrie mamei, care se află tot la Parma, şi care nu vine să-l vadă decât odată la doi-trei ani: „Frisoanele, care mă hărțuiesc mai mult decât toate relele prin care am trecut de când mă știu, mă cuprind în fiecare seară”.

Cei din jurul lui nu sunt, însă, tocmai convinși și cred că tânărul se distrează „pe socoteala noastră, pretinzând că e rău bolnav”. Astfel, nu numai că fiul lui Napoleon e tratat pentru o boală pe care — cum o va dovedi autopsia — nu o are; nu numai că ducele — tuberculos în ultimul grad — va muri sub ochii celor ce nici în ultimul moment n-au putut stabili „unde e răul”; nu numai că aceștia socot că „starea plămânilor e mai curând liniștitoare”; dar îl mai califică și de „glumeț”, atunci când el le spune că i se apropie sfârşitul.

Prințesa Melania von Metternich — frumoasa soție a cancelarului — consemna, la 20 aprilie, în jurnalul ei: „Împăratul i-a spus lui Clement (Metternich) că a cerut mai multor medici să se pronunțe asupra bolii ducelui de Reichstadt și că toți i-au declarat că starea pacientului e desperată. Scuipă bucăți întregi de plămân și nu mai are de trăit decât câteva luni”.

Aceasta nu l-a împiedicat, totuși, pe „Clement” să scrie Mariei-Luiza, 15 zile mai târziu: „Ştiu că Majestatea Voastră este informată cu exactitate asupra sănătății ducelui de Reichstadt. Această stare e neliniștitoare; dar medicii îl caută în continuare de ficat, care pare a fi rădăcina răului”.

E limpede că Metternich nu ţine câtuși de puțin s-o vadă pe fosta împărăteasă cerând ca fiul ei să fie îndrumat spre soarele cald al Neapolului, asa cum au recomandat cei doi medici-consultanți în raportul lor. „Politicianul” Metternich n-a fost nevoit să-l otrăvească — așa cum s-a pretins — pe feciorul inamicului său; i-a fost de ajuns să-l lase să moară.

Partea a patra AICI


sursa: Magazin istoric, Anul VI, nr.3 (60), martie 1972

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: