Sfârșitul regelui Romei. (II) „Între leagăn și mormânt, viaţa mea nu e altceva decât un mare zero”

Napoleon II duce de ReichstadtToate fetele sunt îndrăgostite de prințul fermecător. Ducelui îi place mult să-și mâne singur trăsurile în goană nebună prin vechiul parc vienez Prater sau să zboare în galop năvalnic pe caii săi iuți. Nu va fi el, de altfel, cel care va stârni uimirea tuturor, parcurgând în numai 37 minute distanța de 12 kilometri dintre Laxenburg şi bariera Vienei? Iubeşte cu pasiune viaţa. Adesea merge – însoţit de șeful statului său major – să-şi inspecteze caii de şa sau de atelaj, sau petrece ore întregi în Sala de arme unde discută „cu multă însufleţire” cu Hartmann, care arată cât de ușor se aprinde ducele. Subiecte de discuţie: situația din Franţa sau comportarea lui Bernadotte.

Citește cu pasiune, aproape întotdeauna autori francezi și manifestă o preferință deosebită pentru doamna de Sevigne. „Scrisorile ei sunt niște bomboane pentru inimă” notează el cu drăgălăşenie. Admiră ceea ce este frumos și grandios. Iubeşte muzica serioasă deşi în acest domeniu – îi povestește lui Hartmann un fost preceptor al său – „n-ai fi găsit pe cineva mai puțin înzestrat, cu o voce mai cumplită şi cu nişte coarde vocale mai incapabile să scoată vreun acord muzical”. Conversația sa e vie şi demonstrează „o uimitoare putere de pătrundere”. „Vioiciunea se împleteşte la el cu infinita inteligență”. În discuție, nu cedează decât în fața unei convingeri „expuse de cineva căruia îi recunoaște superioritatea”. Iată de ce, atunci când intră într-un salon „se produce un val de interes general; fiecare aspiră la cinstea de a sta de vorbă cu el”. Toți cei cu care vine în contact rămân impresionați de maturitatea judecății sale. Făptura lui radiază o fascinație și un irezistibil farmec. N-are decât douăzeci de ani, dar pare a poseda deja acea artă de a se sluji de oameni, care la tatăl său fusese o calitate primordială. „După mine – spunea Malfatti – trăsătura lui cea mai izbitoare și mai caracteristică era aptitudinea de a putea pătrunde până în cele mai tainice ascunzișuri ale inimii omului”.

Binevoitor cu ceilalți, îi place să ofere mici daruri, pe cât îi îngăduie mijloacele; se poate observa, de asemenea, că „are grijă să uşureze altora sarcinile, fără să i se ceară aceasta”. Temperamentul său „năvalnic” l-a cucerit repede pe şeful său ierarhic, prințul de Wasa. Tinerii săi soldați îl adoră. Într-o zi, în timp ce trece prin fața lor, în pasul lent al calului său, văzându-l atât de chipeș, atât de serios, ei nu se pot abține să nu-l aclame prelung, în pofida strictei discipline mecanice care domnește în batalion.

„Între leagăn și mormânt, viaţa mea nu e altceva decât un mare zero”

În fiecare dimineaţă, ducele este trezit din somn, la orele patru. Totuşi, de ce Hartmann îl sileşte să îndeplinească zilnic mediocra treabă de plutonier-major? Explicaţia o dă mareşalul Marmont, pe care îl revoltă această „concepţie pedantă despre profesiunea armelor”: pentru Austria epocii, „a fi general” înseamnă a şti să conduci „instrucţia soldaţilor”. Marşurile pe povârnişuri, interminabilele ceasuri de călărie în care trebuie să fie continuu în faţa celor două sute de oameni ai batalionului îl obosesc nespus pe tânărul locotenent-colonel. După ce şi-a spart pieptul urlând ordinele către soldaţi astfel încât să acopere uruitul trăsurilor ce trec pe caldarâmul străzilor din apropiere, vocea îi este strangulată. Ducele de Reichstadt este deja grav atins de boala care îl va răpune un an mai târziu.

Încă de la începutul misiunii lor, Hartmann şi adjuncții săi s-au arătat neliniştiti de „frecventele accese de tuse” ca și de „vocea sa răguşită, chiar din primele zile de la numirea lui la comanda batalionului”. Totuşi, „prințul nu se plânge niciodată”, depune sforțări supraomenești pentru a ascunde tuturor fie și cea mai neînsemnată indispoziție: se teme să nu i se impună revenirea la viața de fals arhiduce pe care o dusese până atunci. Îşi tăinuieşte atât de bine răul care-l macină, încât ofițerii ajung să creadă — o recunosc ei înşişi — că răguşeala tânărului locotenent-colonel e… firească. Nu pătesc acelaşi lucru chiar şi „persoanele cele mai robuste” în prima perioadă după ce li s-a încredințat comanda unei unități? De altfel, nici ducele nu e speriat. „I s-a spus de atâtea ori că, întocmai ca la mama sa, punctele slabe ale organismului său sunt traheea şi pieptul”, încât suferințele prezente le pune pe seama defectelor congenitale. Reluând afirmațiile doctorului Malfatti care-l îngrijeşte, ofițerii vor pretinde, în chip de scuză, că tânărul a crezut că paloarea frunții îi vine de la „ceva la stomac” sau „la ficat”.

Bineînţeles, oricât de ignorant ar fi fost Malfatti, el a început, totuşi, prin a-l trata pe prinț „de bronhii”, dar tratamentele aplicate n-au adus nicio ameliorare. Dimpotrivă! În această situaţie, ducele se vede în situaţia de a-şi înceta activitatea de la Alsler-Kasern, şi-şi petrece lunile noiembrie şi decembrie 1831 într-o semiletargie. Firavul său trup este neîncetat scuturat de o tuse adesea imperceptibilă. De îndată ce se face mai frig, sau creşte umezeala, tremură tot, mâinile i se îngălbenesc, circulaţia sângelui i se încetineşte. Fuge de cei din anturajul lui. Prostia, servilismul, „manierele insinuante” ale generalului Hartmann îl exasperează. Nutreşte pentru el chiar ură — afirmă Moll — şi aceasta pentru că generalul „poate să-i dicteze, sprijinindu-se pe Metternich”. Preferă, mai ales seara, să rămână singur: „Mi-e dragă solitudinea nopţii”. Uneori, îşi aminteşte de vremea când bărbaţii aceia severi şi gravi — preceptorii civili — se plecau asupra copilandrului care era pentru ei o enigmă.

— „Nu vreau să fiu german”, spunea piciul.

— „Dar ce doriţi să fiţi ?”

— „Vreau să fiu francez”, spunea el cu voce joasă.

Întrucât mama plecase la Parma, copilul îi hărţuia pe cei din anturaj cu tot felul de întrebări despre tatăl său. Unde se găsea el? Dar niciodată nu primea răspuns.

– „Mi se pare că am auzit că tatăl meu se află acum în mizerie”.

I se dădeau asigurări că nu e adevărat şi copilul părea eliberat de o mare povară. În faţa lui se pronunţa numele insulei „Sfânta Elena”. Ori, în germană „mizerie” se spune „elend”. De aici bănuielile copilului.

Dar cât de departe sunt toate acestea! Acum el nu mai e altceva decât — termenul îi aparţine — „o sursă de mari încurcături”.

— „Naşterea şi moartea. Iată întreaga mea istorie”, va spune el, suspinând, în cursul ultimelor luni de existenţă. „Între leagăn şi mormânt, viaţa mea nu e altceva decât un mare zero”.

Partea a treia AICI


sursa: Magazin istoric, Anul VI, nr.3 (60), martie 1972

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: